avizier personal

(articolul urmator este scris de Mugur)

Poți avea tot felul de experiențe atunci când mergi la cumpă­rături. Plăcute sau neplăcute, enervante sau amuzante, acestea sunt inevitabile, mai ales când între tine și obiectul de cumpărat intervine vânzătorul. Acest individ este o specie cu totul aparte, care nu se înscrie în nici o categorie cunoscutã. Cineva spunea cã populația se împarte în oameni și șoferi. Eu aș mai adăuga și vânzătoarele. Ele nu trebuie deranjate, nu trebuie întrerupte când vorbesc cu casierița sau cu vreo colegă sau da­că, Doamne ferește, își beau cafeaua! Și încă ceva: deși nu sunt neapărat adeptul bancurilor cu blonde, unele vânzătoare sunt “blonde”! De ce spun toate astea? Ca o introducere a unei întâmplări a cărei eroină principală este o vânzătoare.
Era duminică după-amiază și trebuia să fac câteva cum­părături fără întârziere. Am mers la unul dintre centrele comerciale ale Bucureștiului și am ieșit mai repede decât intrasem. Cuvântul “aglomerație” nu căpătase parcă un sens mai complet niciodată până atunci! După un sfert de oră de navigat printre oamenii care au, nu au ce cumpăra vin să se plimbe la Carrefour, am dat să intru în hypermarket. Stupoare: cozi imense de oameni și cărucioare se întindeau cât vedeai cu ochii! Am lăsat căruciorul și m-am întors pe călcâie; nu era de mine așa ceva! Mi-am zis că un supermarket de cartier îmi va rezolva toate problemele. Și chiar așa a fost. În drum spre casã am intrat într-un magazin care avea de toate, m-am oprit în ușã, am aruncat o privire și-am înțeles situația imediat: marfă era, cumpărătorii erau puțini și aveam să scap de acolo în maximum 10 minute. Mă îndrept spre tejgheaua unde patru vânzătoare sporovăiau în gura mare:
- Haide, fată, că n-a fost chiar așa!
- Ba da, tu! Ce, îmi spui tu mie, care am văzut cu ochii mei?
- Vezi, fată, să nu te cred!
- Haide, tu, ce-s nebună?
Am ascultat această conversație vioaie vreo două minute, după care am început să o fixez cu privirea pe una din “fete”. Era brunetă - vopsită cu numărul 1, cel mai negru negru cu putință! -, avea ochii rimelați din greu, buzele roșii și fața galben-verzuie din cauza contrastului cu părul și a luminii albăstruie de neon care se revărsa din belșug peste noi. Efectul muncii ei se du­se­se de râpă: privirea, în loc să fie voalată și senzuală, era tâmpă de-a dreptul! Și, după cum aveam să aflu peste puțin timp, nu doar încărcătura prea mare de rimel era de vină. M-a observat într-un sfârșit și s-a îndreptat ușor către marginea galantarului:
- Doriți ceva?
- Da, aș vrea mai multe lucruri, zic eu zâmbind și scoțând lista din buzunar.
- Spuneți! spune ea plictisită.
- Vreau așa: cinci pungi cu pesmet, trei de griș, șase sticle de ulei…
- Uite, tu! îi întrerupe clipitul inteligent una dintre vânzătoa­re, întinzându-i sub nas o fotografie care dovedea că într-adevăr “așa fusese”.
- Bine, fată, te cred! îi răspunde alintat cea care mă servea. Și apoi spre mine:
- Ce ziceați că vreți?
- Vreau așa: cinci pungi cu pesmet… Și fac o pauză.
- Ziceți tot, să nu fac mai multe drumuri! îmi zice ea cu superioritate.
Mă uit la “drumul” pe care îl avea de făcut: se întorcea de la tejghea către rafturile din spate și întindea mâna. În fine…
- Cinci pesmet, trei griș, șase…
- Stați mai încet, că nu țin minte! îmi retează ea șirul.
Îi spun pe îndelete ce doresc, îmi face un bon de mână, stă puțin în cumpănă, clipește repede cu genele îngroșate de rimel și recunoaște cu sinceritate:
- Nu știu cât face în total. Mergeți la casa 2!
Mă duc la casă și acolo - altă dandana: o doamnă în vârstă cere printre altele și un pachet de gumă de mestecat din raftul aflat lângă mașina de marcat. Femeia de la casă, o altă ființă superioară și plictisită, îi spune să se servească singură, raftul aflându-se - în mod ciudat - de cealaltă parte a geamului care o despărțea de vulg, adică spre noi, cumpărătorii. Geamul - plin de afișe și reclămuțe, o împiedica pe doamna cu pricina să citească ceva pe buzele casieriței, iar gălăgia din magazin - asigurată cu succes de către cele câteva vânzătoare ciri­pi­toare - era maximã. O tânără care s-a vrut amabilă i-a spus doamnei în vârstă:
- Luați, doamnă, de aici!
Bătrâna, oricum derutată și neînțelegând de nici un fel intervenția tinerei, s-a uitat cu dușmănie și i-a aruncat peste umăr:
- Da’ grăbiți mai sunteți, tineretul din ziua de azi!
Fata s-a uitat uimitã, neștiind ce să creadă. A fost lãmurită repede de un domn aflat în spatele ei:
- Dacă vreți să fiți drăguță… Vedeți ce se întâmplă?
Într-adevăr, știam și eu că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar chiar așa? Mi-am plătit cumpărăturile - aflând evident și cât era totalul - m-am îndreptat către raionul unde aveam treabă și am așteptat plin de speranță ca una dintre cele patru vânzătoare să mă observe. Ele discutau. După un timp, cea care îmi făcuse bonul s-a îndreptat plictisită către mine și a întrebat absentă:
- Doriți ceva? După care, văzându-mi ochii mari și plini de nedumerire, a spus amuzată:
- A, dumneavoastră erați!
- …
Mi-a înșirat produsele pe tejghea și, după ce le-a studiat atent, mi-a spus într-un gest de mare mărinimie:
- Haideți, că vi le pun și în pungi. Da’ le pun în mai multe, că altfel se rupe!
- Mulțumesc, spun eu în timp ce mă gândeam că oricum tot ce luasem nu ar fi încăput într-o singură pungă.
Îmi întinde pungile, clipește din gene și se întoarce pe călcâie, continuând discuția cu “fetele”.
Apuc plasele și, când să ajung la ușă, mă înfioară un gând: “Sarea! Am uitat de sare!”. Stau puțin în cumpănă: să mă întorc să iau și sare, să mă opresc la un alt magazin… Dar cum era duminică și nu aveam șanse să mai găsesc ceva deschis la ora aceea, m-am hotărât să fac din nou traseul de coș­mar. Mã duc spre același raion, îi zâmbesc “fetei” mele, care se uită la mine din prima și încerc să fac o glumã:
- M-am întors! Am uitat să iau sare. Vreau și două pachete de sare ultrafină!
“Fata” se uită la mine tâmp, clipește iarăși des din genele grele și mă întreabă cu candoare:
- De unde v-ați întors?
În acea clipă totul s-a năruit: plasa în care aveam îndesate sticlele de ulei s-a rupt, sticlele de ulei s-au revărsat zglobii prin magazin, doamna cea în vârstă s-a uitat urât la mine (și parcă am auzit-o: “tineretul din ziua de azi, mai sunt și blegi!) și vânzătoarea s-a aplecat delicat peste galantar urmărind oarecum interesată una dintre sticle care se îndrepta spre raionul de dulciuri. Mi-am adunat tacticos sticlele și am plecat resemnat. Fără sare, dar cu convingerea că fata cea brunetă era “blondă”. Complet și fără scăpare!

(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.) 

Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

(Dupa cum poate ati inteles deja, pe avizier sunt afisate si mesajele altor oameni; astazi- mesajul Florentinei catre primarul sectorului 3 :))

Draga Irina,

Eu sunt prea lenesa sa-mi fac un blog. Ma tem ca ajung sa-mi stabilesc singura deadlineuri de postare si ce incepe ca “fun” devine un “job”.  Asa ca, te rog, sa-mi permiti a posta pe blogul tau cateva randuri despre/catre  primarul sectorului 3. (Stiu, tu stai in alt sector! Ma bazez pe faptul ca primarul tau – care iti citeste in mod regulat blogul- va vedea mesajul catre primarul meu. Si uite asa, la o intalnire primareasca (imi imaginez ca se intersecteaza si ei la un moment dat) ii transmite un rezumat al mesajului.

Iata despre ce este vorba:

Eu primesc in mod constant scrisori de la primar. Domnul Negoita scrie foarte frumos. Imi place, pe bune. Scrisori scurte, concise. Raspunde la intrebarile de baza: cine sunt, ce vreau, ce fac, de ce. Cand am citi prima lui scirsoare am crezut ca e un accident. Domnul primar imi explica de ce e important sa platesc la timp taxele locale (aceleasi argumente pe care eu mi le repet continuu pentru a nu-mi lasa spiritul civic si sentimentul solidaritatii sa se atrofieze). Imi spunea si ce vrea sa faca cu banii. Simplu, coerent, la obiect.
Nu poate fi atat de frumos! E de la primarie! Asa ca am pus scrisoarea intr-un sertar si am uitat de ea. Si mi-am platit taxele la sfarsitul anului. Acesta este singurul compromis pe care l-am putut face intre chestia aia cu civic si solidaritate, pe de o parte, si ideea care ma bantuie ca din banii mei isi fac demnitarii vacantele in strainatate sau ce or mai face ei cu banii, pe de alta parte.

A mai trecut un an. Am mai primit o scrisoare. De data aceasta scria nu numai ce vrea sa faca cu banii, dar si ce a facut. Domnule, primarul asta e imposibil! Si mi-am amintit de cealalta scrisoare. Gata, te prind: ia sa vad ai facut ce-ai zis? Compararea scrisorilor m-a pus pe ganduri. Nu l-am prins. Nu facuse tot, dar era rezonabil. In plus chiar vazusem ceea ce facuse. Adica existau, puteai sa pui mana pe ele. Ce fac acum? Platesc taxele in timpul anului? Sa ma incred? Sa ma dau pe mana lui? Voi mai putea face fata inca unei deceptii? Mi-e teama ca as putea pleca din tara! Daca si asta ma inseala, eu ma car in lumea larga!

Si am petrecut asa cateva luni bune. Uneori ma simteam vinovata si ziceam: saptamana asta ma duc sa platesc taxele! Dar ma uitam la televizor si vocea care spunea “nu fi fraiera!” se auzea mai tare. (in paranteza fie spus, dupa ce urmaresc stirile, imi vine sa initez o miscare de protest – “greva taxelor”). In concluzie nu am platit taxele in cursul anului, dar eram din ce in ce mai determinata sa o fac.

Si intr-o zi au inceput diverse activitati “primaresti” pe strada mea. Au inceput bine: demolarea garajelor si construirea unor locuri de parcare. Eu nu am masina, asa ca m-a interesat mai ales aspectul estetic si principiul dreptatii sociale (adica au dat jos 2 garaje urate si au construit 3 locuri de parcare). Au continuat cu bordurile. Nu e rau, dar nu e nici bine. Am citi despre afaceri cu borduri si am asa, nu stiu cum sa zic, senzatia ca “nu e totul chiar la locul lui”. Dar, in fine, arata bine. Apoi au asfaltat strada. Si aici a inceput sa creasca iar samburele indoielii: pai, cum? Iar? Adica de ce in fiecare an? Abia ce marcasera strada cu linie pe mijloc si trecere de pietoni (cand o vazusem si pe asta era sa ma duc direct la trezorerie!). Si nu au trecut nici trei luni de la vopsire si asfaltam iar? Asta, mie nu-mi place domnule primar! Asa ca iata ce am sa va spun:
Stiu ca ati facut mai multe lucruri bune in sectorul 3 decat orice primar. Stiu ca ati facut ce ati promis. Stiu ca munciti mult si asta se vede in strada.
Dar…
Mi-e frica! Sunt “amanuntele” cele care ma obliga sa mai astept: asfaltarea inutila, muncitorii prea multi si termenele lungi, lipsa de coordonare. Detalii, stiu! Dar mie mi se pare ca aceste detalii costa. Si, nu stiu de ce, mi se pare ca ar fi platite din banii mei.
Mi-e frica! As putea sa deschid intr-o zi ziarul si sa citesc ca ati facut parcuri minunate pentru copii, dar si un cartier de vile pentru prieteni. Sau sa aflu ca firma care face parcuri e a unui amic, ce va rasplateste cu palinca si caltabosi!
Deci, va spun deschis: eu mai astept! Voi plati taxele la sfarsitul anului si de la anu’ voi arata mai multa intelegere pentru dvs. Intre timp: nu arunc gunoi pe jos, caut depozitul la care sa-mi arunc monitorul stricat, nu-mi iau masina, nu stric bancile.
Vroiam sa spun si ca reciclez hartia. Dar tocmai mi-am dat seama ca am o chestie cu reciclatul care ar putea sa ve intereseze: daca puneti pe strada containere de reciclat gunoi, in ziua aia eu platesc taxele! Si nu-mi mai recilez frica! Nu poate sa fie chiar atat de rau, uite reciclam peturi!

Toate cele bune,
Florentina

P.S.
Multumesc anticipat Irinei!

P.P. S. Cu uitatul la televizor si cititul ziarelor nu stiu cum sa fac. Astept sugestiile domnului primar, caci presimt ca acolo este izvorul fricii. Nu ca se spune, sau se scrie, ci ca exista toate cele despre care se spune si se scrie.

(dragii mei, ANCA a lasat acest text ca si comentariu la unul din posturile mele vechi din seria ratb-ului. imi amintesc ca situatia povestita de ea era des intalnita- adica pe vremea cand pensionarii aveau reducere 50% la abonament, am prins si eu conversatii similare. asa ca am adus comentariul ei  ‘in fatza’,  fara sa-i cer permisiunea. presupun ca nu se supara :). )

Dimineatza, noiembrie, frig, burnitza, intuneric… tot tacamu’ In tramvai spre Unirii.
Io, in picioare, aproape de usa. Scaunele erau prea reci in tot acest context…
Statie… Urca… surpriza, pentru ora aceea (7.15), CONTROLORII!
Langa mine, pe scaun o babutza mica, uscata, zgribulita si trista, aproape de 80 de ani. Fusese o femeie frumoasa la viata ei! Frumoasa si acum!
Se apropie controlorii:
- Buna dimineata! (mamaaaa! asta saluta!), catre mine, cu ochii in alta parte si cu legitimatia sub nasul meu.
- Biletul sau abonamentul la control.
Il scot, i-l arat, e ok.
Se repeta treaba si la babutza.
Ea scotoceste cu mainile tremurande de frig prin poseta ei roasa pe la colturi, printre batiste, hartii, elastice si papiote, si gaseste abonamentul.
- Uitati aici.
Controlorul, patruns de profesia lui, se uita indelung la abonament…
- Mda… Cu reducere pt pensionari, spune patruns, numai de el stie ce…
Si continua:
- Talonul de pensie, va rog.
- Talonul? intreaba babutza
- Da! Talonul!
- Pai nu-l am mama la mine, ca nu umblu cu el dupa mine…
- Aha… Pai… si de unde stiu eu ca sunteti pensionara?
PAUZA! Raman tampita! Cred ca nu am auzit bine!
Babutza ramasa cu ochii cascati si, firesc, fara replica.
Ma dezmeticesc, si spun:
- Asa e! Sa nu o credeti! E colega cu mine la facultate! Anul II!
Continuarea… nu mai conteaza.
Cert e ca babutza a scapat, iar eu m-am ales cu o privire de te-ar putea imbolnavi de vanatai!

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir - bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur

La cofetăria “Liliana” de pe 1 Mai au cele mai bune prăjituri din tot orașul. Frișca e adevărată, crema de cremșnit se face pe aragaz, ca acasă, nu din plic, savarinele sunt ca pe vremuri, iar eclerele sunt delicioase. Există până și câteva măsuțe unde îți poți savura prăjitura și limonada. Exact cum erau cofetăriile pe care le știu din copilărie. O adevărată falie temporală în care intri fără să-ți dai seama! Întotdeauna e coadă, iar cele câteva vânzătoare nu mai prididesc cu servitul.
În acea dimineață am intrat acolo împreună cu un prieten. Era ziua lui și voia să își trateze colegii cu prăjituri din cele “adevărate”. Ca niciodată, nici un client în cofetărie. Am început să studiem vitrina frigorifică.
- Mie nu-mi convine! spune una dintre vânzătoare cu obidă. Nu-mi dă ei concediu când vrea!
Colega ei se uita scârbită:
- Ai dreptate, tu. Unde să mă duc o lună? Vrei-nu vrei, tre’ să te duci în concediu.
- Păi eu ce-ți zic aici?, zice prima, roșie la față de ciudă.
Îmi amintesc că văzusem pe ușă un afiș scris cu pix albastru care anunța că urmează o lună de renovări, timp în care cofetăria va fi închisă. Din spate, din laborator, apare o a treia vânzătoare, cârlionțată și îmbujorată, cu o tavă de choux-a-la-crème în mână.
- Unde o pun? întreabă cu candoare.
- În cap la mine, acolo o pui, zice prima, nervoasă la culme. În vitrină, ce întrebi?
Adevărul e că nu le văzusem niciodată așa de nervoase. Însă un concediu obligatoriu nu e prea plăcut.
Cârlionțata a deschis ușa uneia dintre vitrine și a dat să îndese acolo tava cu prăjituri. Vânzătoarea cea nervoasă își dă ochii peste cap și, privindu-mă în ochi, spune ca pentru sine:
- Ia te uită, frate, un’le pune!
Și către neîndemânatică:
- La torturi le pui, fată? Păi acolo stau șanticlerele?
- Nu sunt șanticlere, sunt șoalacrem, i se răspunde cu superioritate nejustificată.
- Ce contează ce sunt? Dacă sunt prăjituri, le pui la prăjituri, nu la torturi. La torturi stau torturile! Țțțțțțțț….
Cârlionțata se conformează fără prea mare entuziasm, ridică din umeri a pagubă, se întoarce pe călcâie și dispare în laborator.
- Ei, v-ați hotărât? ne întreabă una dintre ele.
- Nu. Încă puțin, zic eu.
În acel moment intră pe ușă o doamnă.
- Biscuiți vărsați aveți?
- Da, răspunde vânzătoarea cea mai calmă. Biscuiți “Populari”.
- Sunt dulci sau sărați?
- Nu… Sunt așa… populari, vine răspunsul într-o doară.
Nelămurită, doamna iese fără să cumpere nimic. Mă pufnește râsul, dar imediat peisajul se schimbă din nou. Intră o doamnă în vârstă, cu nepoțelul de mână. Era mică, grasă, transpirată pe față și foarte supărată.
“Și asta are draci…”, mă gândesc eu.
- Dă-te de-acolo! Nu mai sta în vântul ăsta, că închilozezi! strigă ea cu răutate către nepot, un copil gras și imposibil, care l-ar fi întruchipat perfect pe domnul Goe.
- E aer condiționat, nu vânt! zice el maimuțărindu-se.
- Nu fi obraznic, că te altoiesc! i-o întoarce mă-sa mare.
- Să-mi iei fistic! comandă domnul Goe.
- Dacă ne mai rămân bani. Trebuie să luăm tort. N-avem decât cinci sute de mii. Aia ne-au spus să luăm, aia luăm, conchide ea.
- Spuneți, doamnă! zice vânzătoarea cea nervoasă.
- Un tort.
- Spuneți, domnu’, zice cealaltă către noi.
Fiecare și-a dat comanda, iar pachetele se înșiruiau cuminți pe tejghea.
Tortul este pus într-o cutie cu mânere și ajunge și el pe tejghea.
- Să-mi dați și alune, zice baba.
- Fistic, mamaie! strigă Goe cu disperare în glas.
- Fistic. Două.
- Mai multe, mamaie, nu doar două…, se smiorcăie copilul cel gras.
- Două sute de grame îți iau, lasă că a înțeles doamna.
“Doamna” trântește boabele de fistic într-o pungă și zice cu scârbă:
- De 5 lei ajunge?
- Da, da, ajunge. Da’ puneți-mi tortul într-o plasă.
- Nu încape în plasă, doamnă, îi răspunde vânzătoarea.
- Păi la domnii cum a încăput?
- Domnii are prăjituri, nu tort, zice ea, din ce în ce mai roșie la față.
- Și ce dacă? Ce importanță are? Vreau și eu o plasă!, zice baba, enervată.
- Nu-nțelegeți, doamnă, că nu încape? mârâie vânzătoarea.
- Chiar dacă ar încăpea, colțurile cutiei sfâșie punga, zic eu împăciuitor. N-am primit răspuns, ci doar o privire răutăcioasă din partea babei și una larg aprobatoare din partea vânzătoarei.
- Credeam că sunteți o cofetărie de elită!
- Ei, uite că nu suntem de elită că nu dăm pungi la tort! Dăm cutii.
Între timp, la cererea noastră, vănzătoarea care ne servea pe noi pusese un pachețel cu pricomigdale într-o punguliță, pe tejghea, între tortul bunicii și pachetele noastre. Baba întinde hotărâtă mâna, ia pachețelul cu pricomigdale și le bagă în sacoșă.
- Erau pricomigdalele mele sau fisticul doamnei? întreb eu vănzătoarea care număra deja banii.
- Pricomigdalele erau. Dați, doamnă, pricomigdalele înapoi!
Baba ne privește trăznită și ca acționată de o telecomandă nevăzută începe să țipe, cu o voce spartă și plângăreață:
- Da’ ce-aveți cu mine? Acu’ mă acuzați că fur? Se poate? Sunt femeie bătrână!
- Liniștiți-vă, doamnă, nu vă acuză nimeni, s-au încurcat doar pachetele, nu-i nici o problemă!, zic eu. Facem schimb și gata!
Dar deja atmosfera luase foc:
- Lasă că am văzut eu. Întâi nu vor să-mi dea pungă, după aia zice că fur. Sunt o femeie bătrână și operată pe deasupra! țipă baba. Lasă că am văzut eu, ați fost refractare cu mine de când am intrat! N-am să mai vin aici!
- N-o să murim de dorul dumitale! zice prima vânzătoare, albă la față de nervi.
Vociferările au continuat. Noi am ieșit din cofetărie în vacarmul bulevardului, o adevărată binecuvântare față de ce era în cofetărie. Eram în întârziere, căci altfel aș mai fi stat să văd ce se întâmplă. Îmi imaginam cum tortul ar fi ajuns în capul cuiva, indiferent de “tabăra” din care făcea parte… M-am întrebat totuși ce fel de om avea să iasă din bietul Goe, care rămăsese sub “vânt”, cu gura căscată și cu obrajii dolofani înroșiți de emoție, privind lupta dintre “mamaie” și vânzătoare.

scris de Mugur

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.

Am gasit urmatorul text scris ca si comentariu la un post de-al meu mai vechi. Pentru ca ar fi pacat de el sa ramana doar comentariu, iata-l in continuare, aproape integral. Sper ca autorul sa fie ok cu schimbarea de pozitie suferita de vorbele sale :)

Pentru ca sunt un gay mai …”putin tanar” (imi place eufemismul acesta) decat voi :)) si pentru ca aici a venit vorba si de orientare sexuala si de schizofrenie, as vrea sa va povestesc ceva adevarat si hazliu (din pacate) din viata mea. As zice tragi-comic:)

In “iepoca de aur”, evident ca toti psihiatrii (din Romania) spuneau ca homosexualitatea e o boala. De fapt nu chiar toti, mai erau unii si bine informati, dintre care insa unii erau oamenii politiei si securitatii. Nu am povestit niciodata adevarul despre acel timp; daca as face-o multi psihiatri care inca lucreaza ar baga-o pe maneca:). Oricum, m-am prezentat la un psihiatru in Bucuresti, dupa ce am terminat facultatea (nu dau acum numele) sa-i spun ca vreau sa ma “vindec” si sa alerg dupa femei, ca nu mai vreau sa fiu batut si umilit. A inceput prin a-mi da un tratament cu testosteron care ma facea sa gafai ca o catea in calduri pana si in metrouri, si sa ma frec pana si de “militienii” tineri:)…si am mai incasat cate una de la diversi.

Dar mi-a spus si ca trebuie si sa-mi dea o luna de concediu “medical”(tocmai intrasem in serviciu, dupa facultate) ca sa rezolvam problema. Pentru a fi legal, trebuia sa gaseasca si un diagnostic ca sa ma interneze trei zile (de atat avea nevoie ca sa-mi dea un concediu de o luna) asa ca va trebui sa accept sa stau in “salonul lui” printre tot felul de bolnavi mintali, inclusiv schizofreni.

Am acceptat si, infricosat de tot am adormit in prima noapte cam cu greu. La ora 1 noaptea, baiatul de langa mine , un schizofren de 19 ani care isi ura mama de moarte (specialitatea lor), m-a trezit cu un pocnet ingrozitor; am sarit ca ars. Isi luase scandurile de la pat (nenorocitul de salon avea paturi cu scanduri sub saltea!) si le trasnea de patul lui! Din fericire nu mi-a facut nimic! Ar fi mult de scris si de ras in legatura cu cele trei nopti, dar esentialul ce l-am invatat acolo a fost ca oricat de grava era boala fiecaruia, toti gemeau jalnic si rasuflau greu pana la ora 4:30 cand plecau medicii si asistentele din schimbul unu,(venind numai surori medicale in chimbul doi, ele nu prea calcau prin salon cu zilele) dupa care rasuflau usurati, normal, si “nebunii” incepeau sa joace sah si mai ales…table pana noaptea tarziu. De atunci stiu ca in toate “bolile mintale” exista si o buna doza de teatru.

Dupa cele trei zile si nopti de groaza, in sfarsit Marele Doctor (trecea drept o somitate in Bucuresti) si-a dezvaluit planul lui maretz si stiintific de transformare radicala a mea intr-un heterosexual focos sadea: sa o determine pe una din asistentele lui sa se culce cu mine!
Am ramas ca trasnit, pentru ca la asta nu ma gandisem, dar parca mi-a dat in cap cu propunerea asta, pentru ca biata fata mai era si lalaie, murdara tot timpul si ii mai si curgea tot timpul nasul…biata de ea! (fiind homosexual, s-ar putea sa mai si exagerez cate putin pe ici - pe colo; nu toti putem fi total neutri in aceasta privinta:)

Toata problema era acum in curtea mea: doctorul mi-a tinut o predica si m-a trimis acasa, in speranta ca nu voi fi chiar atat de greu de cap incat sa nu inteleg ca efortul fetei trebuia platit si inca bine, fiind un exercitiu medico-stiintifico-blablabla “la cerere”.

Dar el nu a inteles deloc sticlirea de bucurie din ochii mei care a aparut cand mi-am dat seama ca se intrevede scaparea de un asemena chin: o sa fac pe tampitul ca altfel …ma f..e biata urata! Credeam ca-mi va da din nou pastile si injectii; puteam inghiti pastilele oricat de amare ar fi fost, dar ceea ce-mi cerea el era mai rau decat cele mai amare dintre ele!
Evident, as fi platit oricat sa nu ma culc cu ea, nu invers!

Si asa au mai trecut cateva zile pana cand am primit telefonul fatidic de la fata: ca nu vrea sa se culce cu mine, pt ca are iubit! Desi intuiam ca s-a ales praful de tot tratamentul meu de heteeerrosexualizareeeee…., totusi am respirat usurat si mi-am continuat luna de “tratament” pe ici pe colo, si anume pe unde puteam gasi baieti draguti si bine dotati, chiar daca unii ma amenintau mereu ca ma parasc la politie. Unul dintre baieti, de o frumusetze de inger, poate ca vea 18 ani, poate ca nu…m-a amenintat odata serios intr-un cinematograf: ori imi sugi pula acum, si de azi incolo in fiecare zi, ori te torn la politie ca esti “din aia”…Mi-a fost frica si de una si de alta, asa ca am ratat ocazia!!! Dar mai tarziu cand am auzit care era idealul baietilor romani de atunci(”ori ma fac securist, ori fug in America”)am inteles in sfarsit validitatea dihotomiei adanci “ori Dumnezeu-ori Satana”, atat de raspandita in spatiul mioritic.

Nu am amintit diagnosticul -stabilit de comun acord cu medicul-: “syndrom dyscordant”. Cu ygrec. Eu as fi pus si cate 2 puncte pe fiecare ygrec, ca fetele tampite in jurnalele lor despre iubirea lor pentru Wally, Giony, sau Tony. L-am acceptat pentru aerul sau realist, pentru ca evident ca exista o mare discordantza intre ce voia societatea de la mine si ce aveam de oferit eu societatii:)))). Toti medicii cu care am avut de-a face erau grozavi la diagnostice, vorba unui baiat venit si el la tratament care tzipa pe hol: “mai baieti, nu va mai f..;.in c.. ca asta va face rau la diagnooostic!” Un alt diagnostic la moda era “tendinte Homosexuale”, scris total indescifrabil si cu un H cu niste bucle inventate care acopereau tot scrisul si faceau imposibila orice incercare de a citi cuvintele respective.

Oricum, imi intrase in cap ca e adevarat ce spun doctorii, ca sunt bolnav “mintal”, asa ca am urmarit foarte atent reactia colegilor mei dupa ce m-am intors din tratament la serviciu. Ma gandeam eu: daca sunt bolnav mintal, primii care isi vor da seama de asta vor fi cei care lucreaza cu mine!

A trebuit sa inventez pentru ei o alta poveste, asa ca m-am inspirat din boala de inima a mamei mele. Am gasit o reteta a ei pe care scria “Tahicardie” (boala de inima, cand bate inima prea repede) si am inventat o noua boala: “Tahicardie pe baza Nervoasa!” (Va jur ca totul e adevarat, nu inventez nimic acum! Pe astea le-am inventat atunci!) Trebuia sa explic de ce aveam concediul medical dat de la Neurologie-Psihiatrie si nu din alta parte si am socotit ca o boala cu un nume serios ca acesta, dar fara aluzie la nici o forma de nebunie, va tzine!

Nici acum nu ma pot stapani sa nu rad cand imi amintesc de fatza mea de mironositza cand am aparut la centrul de cercetari unde lucram:), si cum le-am spus cu pasiune despre boala mea. Toata lumea murea de curiozitate, evident, pentru ca poporul roman cum stim e curios, dar intrucatva discret (cine o crede si pe asta e mare:) Toate cucoanele m-au compatimit si eram fericit ca “ma cred”, pana cand colegul meu mai tanar si foarte chiulangiu Doru m-a luat deoparte si mi-a soptit: “Cu mine te rog sa lasi gargara! Spune exact ce spaga ai dat si care e doctorul ala, ca vreau si eu sa merg cu gagica o luna la munte!!!”

Am izbucnit atunci intr-o veselie fara leac, intr-un hohot de ras care nu se mai termina, pentru ca atunci am inteles eu pentru prima oara in viata ca desi sunt homosexual, totusi nu sunt “bolnav mintal”.

Ce sarbatorire a urmat, nu pot sa spun! M-au insotit baietii de la veceul din Piata natiunii, la veceul de la Inter si chiar pana la veceul din piata Romana!

Si atunci mi-am adus aminte ca fiecare om traieste in lumea lui: biata mama cand voia sa ma trimita undeva, imi dadea directiile incepand cu Biserica Sfanta Vineri, continuand cu Biserica Coltea si Stavropoleos, apoi unchiul meu Dorel, un betiv cu faima, imi dadea directii folosindu-se de restaurantul de la Inter, apoi “Pescarul” apoi de la “Ambasador”, iar eu am strabatut tot acel drum de la biserici la restaurante si veceuri pentru a ajunge in sfarsit in culmera fericirii acasa, topaind si jucand, strigand: Eu sunt homosexual dar nu sunt bolnav mintallll!!!
Am dovada!!!!!

(Anton-Stefan)