avizier personal

(dragii mei, ANCA a lasat acest text ca si comentariu la unul din posturile mele vechi din seria ratb-ului. imi amintesc ca situatia povestita de ea era des intalnita- adica pe vremea cand pensionarii aveau reducere 50% la abonament, am prins si eu conversatii similare. asa ca am adus comentariul ei  ‘in fatza’,  fara sa-i cer permisiunea. presupun ca nu se supara :). )

Dimineatza, noiembrie, frig, burnitza, intuneric… tot tacamu’ In tramvai spre Unirii.
Io, in picioare, aproape de usa. Scaunele erau prea reci in tot acest context…
Statie… Urca… surpriza, pentru ora aceea (7.15), CONTROLORII!
Langa mine, pe scaun o babutza mica, uscata, zgribulita si trista, aproape de 80 de ani. Fusese o femeie frumoasa la viata ei! Frumoasa si acum!
Se apropie controlorii:
- Buna dimineata! (mamaaaa! asta saluta!), catre mine, cu ochii in alta parte si cu legitimatia sub nasul meu.
- Biletul sau abonamentul la control.
Il scot, i-l arat, e ok.
Se repeta treaba si la babutza.
Ea scotoceste cu mainile tremurande de frig prin poseta ei roasa pe la colturi, printre batiste, hartii, elastice si papiote, si gaseste abonamentul.
- Uitati aici.
Controlorul, patruns de profesia lui, se uita indelung la abonament…
- Mda… Cu reducere pt pensionari, spune patruns, numai de el stie ce…
Si continua:
- Talonul de pensie, va rog.
- Talonul? intreaba babutza
- Da! Talonul!
- Pai nu-l am mama la mine, ca nu umblu cu el dupa mine…
- Aha… Pai… si de unde stiu eu ca sunteti pensionara?
PAUZA! Raman tampita! Cred ca nu am auzit bine!
Babutza ramasa cu ochii cascati si, firesc, fara replica.
Ma dezmeticesc, si spun:
- Asa e! Sa nu o credeti! E colega cu mine la facultate! Anul II!
Continuarea… nu mai conteaza.
Cert e ca babutza a scapat, iar eu m-am ales cu o privire de te-ar putea imbolnavi de vanatai!

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir - bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.

Ieri seara/noapte m-am urcat intr-un autobuz si m-am asezat pe primul scaun liber (erau mai multe locuri neocupate). Alaturi statea un barbat care era umpic imprastiat si peste locul meu. Ne-constient, ma asteptam sa se restranga in clipa cand m-am asezat. Nu s-a restrans, asa ca m-am uitat la el, sa vad ‘cine’ era acest om: omul nesimtit, omul cu spatiu personal inexistent sau omul absent. (ca omul foarte gras, nu era).
Am inlemnit. Pentru ca am vazut omul-personaj de film ieftin, ala care este banuit de toata lumea a fi criminalul in serie.  Avea o rana pe fatza, un fel de zgarietura lunga si adanca, inca necicatrizata (adica cu ‘coaja’ incomplet formata, pe langa care se vedea un rosu inchis, de sange mai proaspat). Si avea ochii pierduti sub arcade pronuntate, cu o privire abrutizata si rea. Dupa cum spuneam si mai sus: de criminal in serie, in faza fioroasa.

Acuma, eu cu mintea mea de femeie simpla si cliseistic ganditoare am si vazut, in fractiuni de secunda, scenariul cel sumbru: ‘rau facatorul’ de langa mine isi stabilise ca prima persoana care se aseaza langa el va fi urmatoarea lui victima. … ma rog, as putea detalia un pic, dar va scutesc. Va spun doar ca in copilarie eram mitomana si-s inca foarte buna la construit tenta de credibil in cele mai absurde si creative scenarii :).

Asa.  Peste cateva clipe, in timp ce eu redeveneam o fiintza capabila sa rationeze decent, omul se intoarce spre mine si intreaba (tot fioros):
- asta merge in Pantelimon?
- nu, intoarce la Rosseti, raspund eu cu intonatie rezonabila.
Ce s-a intamplat a fost … metamorfoza!!  Si anume metamorfoza ‘criminalului’ in copil de 4 ani, proaspat pierdut de parinti:
- Nu merge in pantelimon? (privire albastra, dezorientat-rugatoare, in care parca vedeam nascandu-se lacrimi de disperata exasperare) (ei, exagerez putin, n-a inceput sa planga).
- nu.

S-a ridicat nesigur, a calcat stramb unul din cei 5 pasi pe care ii avea de facut pana la usa, si a coborat la prima.

Poate va intrebati de ce nu mai scriu nimic despre calatoritul in comun. Nu, nu mi-am luat nici masina, nici role, nici bicicleta. Tot cu RATBul circul.

Dar m-am trezit inzestrata cu extrasenzoriala capacitate de a sti. Stiu care dintre locuri se va elibera in curand. Acum, ma urc intr-un autobuz aglomerat, ma strecor pana in dreptul unui scaun si, in maximum 2 statii, calatorul vizat se ridica si coboara din mijlocul de transport. (A trebuit sa precizez ca omul si coboara, ca sa nu las loc la interpretari rauvoitoare de felul “norocul tau! Ai ajuns in sfarsit la varsta la care ti se cedeaza locul.”)

Asadar, ma urc in autobuz, ma asez pe un scaun, scot cartea si citesc. In functie de trafic, pot citi intre 20 si (doamne fereste!) 40 minute. 

Spre norocul fanilor categoriei RATB din blogul meu, cartea din saptamana asta a fost o colectie de eseuri d-ale lui Oscar Wilde. Artificial pretioasa, plicticoasa … ma rog, in concluzie – nerecomandabila pentru citire in RATB.  Astfel, stand intr-o zi cu aceasta carte in fata ochilor si gandidu-ma la altele, ‘primesc legatura’ cu troleibuzul:- Urmeaza statia … Piata Leul

- Piatra Morii?! Cum Piatra Morii, zice cetateanul care care statea in picioare in dreptul meu. Aici e LE-UL, sa-i zica Leul in continuare. De ce o schimba?!

- A spus ‘Pia-tza Le-ul’, zice impaciuitor si armonios un batranel mai din spate. (Avea o intonatie de Mos Craciun, asa ca m-am intors sa-l vad. Nu era Mosu, dar avea o fatza prietenoasa.)

- De ce Piatra Morii? Trebuie sa-i zica in continuare Leul. E leul acolo.

[... intrerup legatura]

Ma intorc la carte.  Peste ceva vreme, cand troleibuzul statea intr-o statie, plicticoasa carte imi permite iar sa aud o voce autoritara intreband de jos:

- Ce troilebuz e?

- 61, zic niste voci

- Ce numar e? zice in continuare barbatul care statea in fatza usilor deschise.

- 61, zic alte voci.

 - Nu’ntzeleg!!

- sai-zeci-si-u-nu!! scandeaza lumea din dreptul scarii si nu doar ea.

Se inchid usile.

Renunt la eseul pe care-l citeam si incep altul. Poate asta merge. Citesc si recitesc paragrafe in timp ce gandurile-mi umbla brambura. Dar de bine, de rau, mai dau niste pagini. Am ajuns la Rosetti- e capatul liniei aici, asa ca pun cartea inapoi in geanta si ma alatur restului lumii, langa o usa. Cum se deschide usa, aud o femeia grasuta intreband de jos, cu voce ascutita, impacientata:

- asta intoarce aici?

- da

- intoarce? zice tot ea, si mai impacientata, cu o tusha suplimentara de ‘urgentza’ in glas.

- DA!

- Intoarce? (aproape isterica)

Mai apuc sa aud, de departe, corul calatorilor zicand

- DA, Da, da ….

Eu asta cred ca s-a intamplat cu liftul nostru. Cineva face un experiment antropologic. Sau cultural (in acceptiunea contemporana a termenului).

Totul a inceput cu vreo 10 zile in urma, prin schimbarea linoleumului (cel vechi era crem (cred) erodat pe la colturi, dand o impresie de terasare; cel nou e cu griuri metalice, patratele mici).  Cand am deschis
usa la lift, m-am speriat. Si am calcat in lift cu grija. (A fost ok.)  Apoi, la o ulterioara intrare in lift, m-am speriat iar, de data asta de peretii proaspat vopsiti (tot gri).  Apoi a aparut o tablita cu butoane noua (alea pe care apesi ca sa plece liftul). Asta dupa ce timp de 20 de ani liftul nostru ramasese egal cu sine insusi; singura care se schimba (eventual) era oglinda. Pardon. Se mai schimbau si desenele&inscrisurile de pe pereti. Continue reading ‘Experiment antropologic’