avizier personal

“Cunoscutii” lui Calin stiu ca baiatul a parcurs anul trecut primul sau an de gradinita. Si nu i-a placut deloc. Era suparat pe ‘lectii’ si ‘ura desenatul’.  De desenat din proprie initiativa, acasa, desena rar, prost si, spre durerea mea de suflet, mai ales cu culori inchise.  Ca orice mama grijulie, ma gandeam ca preferinta pentru negru si maro o fi data de ‘cineshtiece’ drama interioara a copilului (drama in care eu ar fi trebuit sa am un rol central, ca doar sunt maica-sa, nu?).
(acesta a fost un brief pentru ‘necunoscuti’)

Anul acesta am schimbat educatoarea. In primele 2 zile, Calin a mers spre gradinita cu resemnata disperare. Apoi am avut impresia ca observ o oarece schimbare de atitudine, si intr-o dimineata am indraznit sa intreb:
- azi cum te duci la gradinita? Fericit?
- …
(era clar ca exagerasem, asa ca m-am ponderat)
- Nefericit? Indiferent?
- da, astazi merg indiferent la gradinita.
(eu am fost fericita de raspuns :))

Si mai apoi (si anume ieri) doamna le-a ceru sa deseneze ”ceva, orice am vrut noi”. Ghiciti ce a vrut sa deseneze calin?

2 sori !!!! :)… a venit acasa cu o foaie de hartie pe care sunt desenati un soare galben si un soare portocaliu, ambii uriasi, frumosi, cu raze care sunt imprastiate pe toata foaia.

Calin este baiatul de aproape 5 ani, ale carui comentarii sunt listate partial in sectiunea dedicata lui. Pot spune ca e baiatul meu (pentru ca este), dar adevarul este ca mai degraba eu sunt mama lui. :)

Revelatia asta, cum ca eu sunt definita in ochii multora prin relatia mea cu el, mi-a fost prilejuita de potzekalnikov.  Nu-l cunosc pe potzekalnikov, cu care am schimbat doar 2-5 vorbe virtuale pe niste bloguri (asta in conditiile in care el pare sa fie foarte vorbaret din fire, ca-l vad comentand adesea :)).  Zilele trecute insa m-am regasit in blogrollul lui, sub numele de ‘mama lui calin’.  M-a bucurat. Intai, pentru onoranta includere in lista, apoi pentru nominalizarea mea in aceasta calitate. Am zambit si am vrut sa-i multumesc.  Cum insa nu m-am invrednicit s-o fac spontan, tot gandindu-ma ‘sa nu uit sa-i zic merci’, mi-am dat seama ca are mai multa dreptate decat vazusem eu initial.
Pentru un numar covarsitor de oameni, asta (si doar asta) sunt: mama lui Calin. 
In partea de lume in care Calin isi face plimbarile, cel putin, C stie pe toata lumea (din categoriile vanzatori si vecini); le stie numele, problemele personale (daca sunt publice), preferintele alimentare, problemele domestice (de genul ‘o chiuveta care trebuie reparata’), bolile etc.  Saluta frumos si raspicat si ofera informatii despre preocuparile lui (daca e intrebat). Intreaba daca omul a gasit un instalator bun (pentru chiuveta aia de care ziceam mai sus). Intreaba ce fac rudele, cainii sau pisicile oamenilor pe care-i intalneste (daca stie de existenta lor). Daca nu, vorbeste despre aspecte generale ale lumii si vietii (cum sunt E-urile din alimente, problema spatiilor verzi din capitala, faptul ca trenurile au intarzieri atunci cand e foaaarte cald pentru ca se deformeaza sinele de la caldura si mecanicii trebuie sa conduca incet ca sa nu deraieze trenurile. Adica sa nu sara de pe sine). Si, foarte important, vorbeste clar si armonios, de parca tot ce spune e de importanta capitala pentru celalalt. (Am inregistrat o data, in joaca, o conversatie dintre mine si Calin. La reascultare, m-a frapat diferenta: desi ceea ce spuneam eu era important si relevant (parerea mea), ma auzeam de parca eram o caseta pusa pe fast forward… pe care o bazai ca sa ajungi la ceea ce vrei sa asculti cu adevarat. Interventiile lui Calin erau de asa natura ca te faceau sa te opresti din orice sa vezi ce are ‘acest om’ de spus.)

Eu, ies foarte rar la cumparaturi in cartier, iar cand o fac ma marginesc la … cumparaturi, buna ziua, multumesc, da, nu, la revedere.

In aceste conditii cred ca nici nu mai trebuie sa va explic ce se intampla atunci cand eu ies cu copilul, la cumparaturi, in zona lui de influenta:
- Buna ziua. E-AAA este MA-MA Mea. Am iesit impreuna sa cumparam (…).
:))
Mi se pare o situatie extrem de avantajoasa.  Multumita lui, am parte de un ‘tratament’ preferential, de oameni care ma privesc in ochi si zambesc cu toata gura in timp ce-mi umplu sacosele.  Si nu am obligatia de a face, ’la schimb’, conversatie, pentru ca de asta se ocupa (cu gratie) Calin.  Recunosc ca ma simt …norocoasa. Norocoasa ca sunt ‘mama lui Calin’. :)

PS: nu m-ar mira sa aflu ca Calin il stie pe potzekalnikov :).  Am patit-o deja la job, unde C (venit in vizita) m-a prezentat unei doamne venite cu ‘treaba’, dar pe care eu o vedeam pentru prima data; doamna pe care C o stia bine din alte medii. :)

In ajunul plecarii, cand aproape terminasem de impachetat, Calin aude cumva ca vom sta la gazda:
- Nu vreau la gazda! Vreau la hotel.
- acolo unde mergeti voi nu exista hoteluri, zice repede buni.
Copilul meu, impaciutor cum il stiu, se gandeste cateva secunde si raspunde:
- Bine. Asta e. Mergem atunci la munte. La hotel.
- … :D (eu preferam la munte… dar tocmai ma apropiam de finalul facutului de bagaje pentru mare…)… eu merg la mare. Si nu am bani de hotel, ci doar de gazda. Vrei sa vii cu mine?
- … da.
Si am plecat la mare.

A doua zi, in tren, multi oameni.
Una din principalele deosebiri dintre mine si calin este ca eu sunt o ’salbatica’ si fug de conversatiile de tren/piata/lift, in timp ce calin e culmea sociabilitatii; pare sa traiasca pentru a putea vorbi cu cat mai multi dintre adultii necunoscuti care-i ajung in preajma.  In tren (vagon d-ala, necompartimentat), dupa cateva ore de mers in care calin povestise diverse oricui era interesat, iar eu citisem si nu schimbasem mai mult de 2-3 zambete de complezenta cu cativa dintre principalii convivi ai copilului, aud (desigur, intr-un moment de mare liniste):
- noi mergem la mare. Si o sa stam la gazda pentru ca mama nu are bani sa stam la hotel.
Ridic ochii din carte- devenisem brusc personajul catre care se indreptau privirile de tot felul, ale tuturor.
Am zambit publicului, am schitat o mica plecaciune si am zis catre toti:
- asa este.
M-am intors la carte. Dar incepusem sa inteleg ca s-ar putea ca imaginea mea despre vacanta ideala sa difere semnificativ de imaginea lui calin.

Acum, dupa ce ne-am intors, incerc aici o sumarizare.
Lui calin nu-i place
- in apa (mie da)
- la soare/plaja (nici mie)
- sa manance (nici mie, dar el trebuie sa manance de 3 ori pe zi)
- ludistii (=nudistii; mie imi sunt indiferenti si as fi preferat sa facem plaja acolo, ca erau sansele mai mari sa fie si copilul de acord sa faca plaja fara slip (ca tocmai se hotarase ca-i prea mare (5 ani) ca sa stea pe plaja in pielea goala); dar a ramas hotarat ca vrea pe plaja cu oameni imbracati).

Lui Calin ii place:
- Sa se balaceasca pe mal, acolo unde se termina valurile (pana la urma ok; las’ ca are alta data timp sa se imprieteneasca si mai bine cu marea)
- Ca eu sa fac castele ‘motzuate’ (asta a fost ok; nu-s mare fana, dar mai ramasesem cu cateva aspiratii neimplinite din copilarile si am facut cu placere macar cate un castel pe zi)
- Sa se plimbe prin apa (activitate care ma incanta si pe mine asa ca ne-am plimbat cu orele).
- Ospatarul Emil (descoperit prin a treia zi si multumita caruia calin a ajuns sa vrea sa mearga la masa) (asta a fost tot ok, ca era o terasa cu multe si bune feluri de peste, feluri din care am tot mancat (mie imi place pestele)).
- Sa stea de vorba cu toata lumea (asta n-a fost ok, dar m-am descurcat pana la urma cu cateva fraze standard de raspuns la vorbele de bine pe care mi le zicea lumea despre copilul meu).

Cum credeam eu c-o sa fie:
O saptamana idilica in care eu si copilul o sa apucam sa ne jucam, sa vorbim, sa ne plimbam si sa inotam pe saturate si in liniste.
Cum a fost:
Destul de aproape de felul in care speram sa fie… cu diferente semnificative doar la partea de ‘liniste’.  Dar si in aceasta privinta calin a fost rezonabil.
Cineva i-a spus, la un moment dat:
-Vai, dar nu ma asteptam sa stii si asta.
- eu stiu foarte multe lucruri dar nu pot sa ti le spun pe toate pentru ca ar trebui sa stam aici pana la iarna.
‘Rezonabil’ inseamna ca nu a cerut sa ramanem pana la iarna. :)

(da, de-ar fi pe muzica, ar exprima-o cel mai bine Berlioz)(nu ala cu paharul, care era berzelius. ala cu simfonia)

Dimineata m-am trezit usor apatica si mult paralela pentru o duminica pe care o planificasem sepia, zi de refacere, privit pe pereti si -momentul culminant- jucat cu copilul.

A fost invers.

Jucatul cu copilul presupunea facut de martisoare la muzeul de geologie. Ajunsi la muzeu am descoperit ca eu, om MARE, nu aveam voie sa ma joc. Am insistat fara rezultate, iar momentul culminant s-a transformat in asteptat copilul o ora sa se joace. Pentru ca tocmai acum m-am hotarat sa las cartea din geanta acasa (ca sa am loc pentru apa si napolitane), m-am trezit uitandu-ma pe peretii muzeului. (planificasem si aceasta activitate, e adevarat, dar in planul initial, privitul se intampla acasa). A fost interesant pana la urma, ca m-am gandit la una si la alta in timpul asta.

Si acum, sa trecem la cu totul neasteptatele si cu totul placutele surprize si revelatii ale zilei:

*** metrou, vagon cu grafitti urat. Urat-urat, dar cu ocazia asta mi-am dat seama ca alteori vagonul cu grafitti mi-a placut. (inclusiv ieri, la intoarcere. am prins un vagon cu geamurile acoperit de papagalicesi culori. frumos!)

Care va sa zica, m-am bucurat ca exista grafitti pe lume.

*** metrou, cersetor (sau, cum i-ar spune oblia, street performer) cu acordeon. Sa va spun un secret: nu rezist acordeonului daca melodia e cat de cat inteligibila. Vioara? Fara succes garantat. E nevoie ca vioara sa sune bine, tehnica sa fie decenta si, pe deasupra, sa rezonez cu cantecelul. Mamelor din lumea-ntreaga?/Tatal nostru? NU permanent. Clovnerii? Depinde de toane. Uneori s-ar putea sa mearga. (Asadar, nu uitati. Nu uitati acordeonul daca vreodata vreti sa-mi cereti bani.)

Reiau ideea- metro performer cu acordeon= bucuria 2.

***tot metrou, la intoarcerea dupa ganditul la unele timp de o ora. Mers de la o magistrala la alta cu copil de mana care vorbea incontinuu si incepea fiecare propozitie cu invocarea mea: Mami!…, Ma-mi!…, Maa-mi!…, MA! Mi!…. Raspuns ocazional, dupa posibilitati.

Cand ajungem aproape de magistrala noastra, prin seria de invocari incep sa disting zgomot elaborat de instrumente cu coarde. Zgomotul devine muzica si ne oprim la pasarela (sau cum i-o zice) sa ne uitam si ascultam de sus la 4 mushchetari (asa erau imbracati), foarte tineri, adusi de teatrul Masca, la metrou, sa cante (frumos) scurte fragmentzele cu trecere la public.

“Mama! Am lacrimi la ochi!” Ma uit ingrijorata la copil (i-o fi frig aici?) “De bucurie!” (fatza mica, radioasa, cu ochi intr-adevar rosii)(Pont suplimentar: Calin nu face inca bani. Dar pentru cand o face, tineti minte: el reactioneaza la vioara.)

Am coborat pe peron, am mai ascultat, am aplaudat. Ne pleaca un metrou (de trei ori). Copilului a inceput sa-i treaca din bucurie, ca lacrimi nu mai erau demult. “Vreau acasa!” Cumparam o masca de la teatrul masca si, din spatele ei, Calin mai descopera un rest de rabdare. Mic restul. “Mi-e foame!” Mama ingrata, scot Joe-le din geanta si incep sa hranesc copilul. “Am obosit in picioare!” Ma asez pe vine cu Calin pe unul din genunchi. Singura, asta ar fi fost o postura stabila. Cu copil care se aseaza, se ridica, impinge- ma clatin in directii imprevizibile. Dar scap fara cazaturi, cu un genunchi pus jos la un moment dat, si cu multe rasete de ambele parti (si poate si din altele). Se incheie si acest nou performance, nu fara sa fi bifat si un moment educativ: pana la urma Calin a inteles ca aplaudatul se face cu fatza la muzicieni si nu la mama (desi ea se bucura cand el aplauda).

Daca am zabovit 20 de minute in aceste conditii, se cheama, care va sa zica, c-am dat peste surpriza-bucurie 3.

***acasa, pranz intarziat, la mama (mea). Experiment culinar (al ei) extrem de reusit. Si multa galagie. 4.

***TV- campionatul mondial de patinaj artistic. locul intai, perechi (prins cu totul si cu totul intamplator). 5.

*** net. intru pe blogul care nu stiu cum se cheama (city limits?
bucharest republic?). Aflu ca la ei Isus e uneori femeie, totdeauna gay. (nu-i mai dau numar, ca nu stiu daca s-o trec la bucurii sau la revelatii)

***seara tarziu. am inchis demult calculatorul. Ma gandesc ca s-ar cadea sa scriu ce-am facut la muzeu, pentru cei interesati sa mearga. N-am chef sa aud iar bazait de PC, asa ca iau o foaie de hartie. Si scriu despre cu totul altceva. Si descopar, dupa vreo 5 ani in care afara de post it-uri si de semnaturi am scris doar tastand, ce bine e sa pun eu literele pe hartie!

Sfarsit

PS: vine si textul despre muzeu, in curand.