(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.)
Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

Pareri impartite