avizier personal

PS:  Cer iertare capitalei culturale europene 2007 dar, fara legatura cu poza de mai sus (care e ‘de sine statatoare’), am s-o vorbesc de rau (pe capitala). Eu am ajuns in Sibiu doar cateva ore, in trecere. N-am apucat sa intru in legatura cu evenimentele culturale. M-am plimbat pe strazi pe care le mai vazusem si am mancat (bine) ‘la turn’.  Linistea impusa de ‘strazi’, mancarea ok si prea multa a ‘la turnului’ m-au gasit pregatita sufleteste pentru ele (ei, recunosc ca pentru doamna de la bar care-si facea unghiile cand am mancat eu nu eram chiar pregatita sufleteste, dar nici nu pot spune ca a fost o experienta marcatoare de viata). 

Asa ca, cel mai mult m-au impresionat lucrurile la care nu m-am asteptat: gara-shantier (in renovare, cu indicii ca, de-ar fi sa redevina functionala, asta se va intampla in viitorul indepartat) si zona imediat inconjuratoare ei. “Zona” de care va zic arata deprimant, cu noroaie, gropi, gunoaie si, la ora la care am ajuns eu, intuneric.  Nici un indicator care sa te conduca de la gara spre locurile unde s-o intampla cultura.  Angajatii garii, prietenosi si senini, par colonisti abandonati de ‘imperiul mama’, pionieri care incearca sa incropeasca din lumea primitiva disponibila o urma din civilizatia lasata acasa.

Eu pot sa inteleg, cu bunavointa care ma caracterizeaza, ca edilii orasului au fost luati pe ‘nepregatite’ /au pierdut cu totul gara din vedere, dar ar putea macar sa puna in gara un banner (… medieval) pe care sa scrie: ‘capitala culturala europeana- incolo. 5 minute de mers pe jos’. (dragi edili, daca-mi urmati sfatul de mai sus, rugati 2 dintre cetatenii atat de prietenosi ai sibiului sa stea seara cu 2 faclii pe langa banner!).

Cu vreo doua saptamani in urma am primit un plic de la primarul sectorului in care domiciliez, si anume de la dnul Cristian C-tin Poteras. L-am deschis si, in drum spre cosul de gunoi, am intors foaia A4 pe ambele parti, din reflex.  N-a mai ajuns la gunoi pentru ca pe verso-ul scrisoricii mi-au sarit in ochi niste semne de exclamare: “Problemele voastre sunt si problemele mele! (…) Am fost si vom fi o echipa si impreuna vom reusi! (…) Iti doresc sa ai un an mai bun (…) si sa imi impartasesti in continuare problemele si ideile tale! Impreuna suntem mai puternici!”

… M-am asezat, emotionata, pe primul scaun care mi-a iesit in cale.  Sentimente si ganduri amestecate m-au cuprins.  M-am simtit dupa cum urmeaza:

***vinovata: eram parte dintr-o echipa (cine stie de cand?… probabil ca de la alegerile trecute incoace) si habar n-am avut! 

- De la ce partid e Poteras? o intreb pe maica-mea aflata, providential, prin preajma.

- PNL. L-ai votat, imi raspunde impasibila (impasibila deoarece, dupa vreo 10 ani in care a incercat sa discute cu mine probleme arzatoare ale contemporaneitatii fara sa obtina rezultate, s-a resemnat cu gandul ca politica nu intra in sfera mea de interes.)

Uf! Simt cum imi creste vinovatia cu inca 10%.  In timp ce orice locuitor din sectoarele 2 sau 5 isi poate spune numele primarului propriu si trezit din somn la ora la care cenusaresei i se transforma caleasca in dovleac, eu functionasem ani de zile intr-o echipa condusa de un om despre care n-aveam habar nici macar apartenenta politica! … Ma intreb ce-ar zice de-ar afla asta tovarasii mei de echipa! M-am intalnit cu ei de atatea ori pe strada, in lift, in magazine, la metrou, in piata (dar unde nu ne-am intalnit?) si eu nici macar n-am schitat o privire de recunoastere!  Cate vanzatoare nu s-or fi simtit vexate de faptul ca le vorbesc cu ‘dumneavoastra’, cand (dupa cate inteleg din scrisoarea lui Cristi) cultura sectorului nostru prespune tutuirea membrilor echipei!

***usurata (si, bonus, mai puternica): nu sunt singura cu problemele mele! Colegii de serviciu si prietenii cred ca se vor simti la randu-le usurati si recunoscatori primarului dispus sa imparta cu ei problemele si ideile mele.

***nelinistita: oare ce asteapta Cristi si restul echipei de la mine de acum incolo?? 

Draga Cristi!

(da, vorbesc cu primarul acum. Si folosesc formula de adresare sugerata de el, care mi-a scris mie cu ‘draga doamna!’)

Imi cer scuze pentru intarzierea cu care raspund, dar scrisoarea ta a ajuns cand eu eram plecata din sector. 

Multumesc de informare. Am aflat ca avem ‘birou unic’ la primarie (sper sa n-am nevoie de el), ca ai renovat majoritatea scolilor (te rog mult, termina-le pe toate in max 2 ani, ca ajunge copilul meu la virsta scolara), ca te-ai luptat cu gripa aviara si ca stii ca nu sunt locuri de parcare.  Bravo!

Despre partea cu echipa ‘care este’, ok: ramanem, vorba ta, cum am fost. Totusi, imi permit sa-ti atrag atentia ca o exagerare (exclamata!) intr-un domeniu care mi-e cunoscut (de ex: Am fost o echipa!) imi determina automat gandul ca si celelalte afirmatii ale tale ar putea fi tot exagerari.

Altfel, eu sunt bine sanatoasa, ceea ce-ti doresc si tie. 

Femeia simpla, sector 6 

Frumusetea e ceva ce nu se cade a fi povestit… trebuie vazuta personal. Poti cel mult, si asta doar in rare si fericite cazuri, sa manufacturezi o noua frumusete, inspirat de frumusetea care ti-a fost punct de plecare.  Eu n-as putea decat sa disec, sa explic… dar ‘farmecul’ care mi-a generat analiza mi-ar scapa printre degete. Din cauza asta declaram odata ca despre lucrurile foarte frumoase eu nu pot scrie.

… … … … 

Oblia nu vrea ‘publicitate’. Nu-si trece linkul blogului atunci cand comenteaza… nu comenteaza decat pe blogurile care reusesc sa si-o imprieteneasca. Dorintele ei conteaza pentru mine. 

… … …

Cu toate astea nu pot sa nu spun: scriiturile obliei sunt f r u m o a s e. Iar ultima este atat de frumoasa incat, daca as fi scris-o eu, si daca scopul scrierilor mele ar fi fost sa ajung sa fabric frumusete, aici ar fi fost sfarsitul productiilor mele literare.  Pentru ca mi-as fi atins scopul :). 

Draga Oblia, imi cer iertare pentru ca-ti adresez public vorbe absolute, probabil indecent de absolute pentru standardele tale.  Am vrut intr-o prima faza sa-ti cer voie sa fac asta :)… Dar dup-aia mi-am adus aminte ca blogul meu e ‘fara obligatii’ si scriu pe el ce vreau:). 

Asadar, doamnelor si domnilor, mergeti si cititi postul din cauza caruia am ajuns acum sa scriu.

Regret ca ieri, cand venise lumea cu argumente contra, eu am ajuns pe langa net doar pentru 2 minute. Revin azi, cu pareri de … coloratura :) :P 

Nu intru in detaliile tehnice in care m-a bagat trecatorul (pe care, dealtminteri, il stimez nespus :)) cu trimiterea sa la linkul cu pricina, ci ma opresc la principalele contraargumente pe care le aduce votului uninominal cetatzeanul simplu (+ Ion Iliescu):

1.  poporul e prost si va alege in conformitate cu nivelul sau si

2 (oarecum o consecinta a punctului 1) se va umple parlamentul de oameni ‘fara pic de cunostinte in domeniu’.

1. ‘Poporul e prost’ e subiect delicat. Mi-e greu sa aduc argumente pentru ‘poporul e destept’, odata ce poporul e …mult si divers :P. Dar imi permit sa va atrag atentia ca votul universal vine cu avantaje si dezavantaje (indiferent care ar fi sistemul electoral) si ca discutia pe aceasta tema e incheiata de mult timp.  N-am auzit pe nimeni (persoana publica) care sa-si permita sa vina cu propunerea ‘haideti sa limitam dreptul la vot. Dreptul la vot sa fie acordat in functie de IQ/nivel de cunostinte/avere/rasa/gen’.  Ca sa nu mai vorbim ca la ‘poporul e prost’, solutia ‘sa lasam sa hotarasca partidele, ca ele-s si deshtepte si se gandesc si la binele poporului’ (!!!…!) e… e dubioasa (eufemism).  Oricum, si in varianta in care votezi lista, nu persoana, acelasi popor voteaza. 

2. ne alegem cu parlamentari fara cunostinte in domeniu. Wow! Noi, care avem parlamentarii ‘care este’, nu putem lasa asa ceva sa se intample! Acum parlamentul e plin de oameni responsabili, dedicati, cu experienta si cunostinte care contribuie hotarator la propasirea natiei. Partidul compune  listele pe baza competentei ‘candidatilor’. Nu? :P. (in permit sa va impartasesc motivul din care cred eu ca CVT este impotriva votului uninominal. Pai cam toate procentele partidului sunt aduse de tribun… In clipa in care vom vota persoana e probabil ca vadim sa-si castige cinstit locul in parlament. Dar ce se va intampla cu dna mitzura?… si cu ceilalti ideologi de frunte ai PRM? Vai noua! Si, desigur, vai lor!). Nu neg ca cei cu bani (destui ca sa-si poata cumpara imaginea si alegatorii) si cei cu carisma vor fi avantajati. Dar dati-mi voie sa va atrag atentia ca exact la fel se intampla si acum. Doar ca acesti ‘candidati avantajati’ mai trag dupa ei serii de anonimi (pe liste) care-si sfarsesc mandatul fara ca majoritatea celor din popor sa aiba idee ca respectivii anonimi i-au … reprezentat(!), motzaind cate o legislatura in parlamentare fotolii.  

Altfel, temerea ‘drob-de-sare -iana’ ca parlamentul se va umple de candidati independenti care, desi bine intentionati, vor fi lipsiti de sprijinul unui partid si deci, legati de maini si de picioare, mi se pare … nejustificata (folosesc iar un eufemism, da). Cred ca, in continuare, majoritatea covarsitoare a parlamentarilor va fi inregimentata politic si ca partidele se vor descurca binishor si-si vor adapta campaniile la noul tip de vot (dovada este si faptul ca majoritatea partidelor par sa sprijine votul uninominal).  Parlamentarul va avea de jonglat cu interesele partidului SI cu interesele alegatorului. O sa fie mai complicat pentru el. In schimb, eu, ca femeie simpla ce sunt, voi sti cine ma reprezinta in parlament (chiar daca nu a fost alegerea mea) si cine este responsabil fatza de mine. Cresterea gradului de responsabilizare a parlamentarului in relatie cu alegatorul este un lucru bun (pentru mine). Parerea mea. Bazata destul de mult pe intuitie, recunosc :).  Pentru argumentele tehnice, incerc sa-l prind pe un coleg de la Pro Democratia si sa-l conving sa posteze ceva … rational. Eu stiu doar ca proiectul lor de lege e o varianta de oarecare mijloc intre lista si vot uninominal, care a luat in calcul temerile care pentru mine-s abstracte :P.

Pentru mine relatia directa ‘alegator-parlamentar’ aduce un beneficiu (aici, in romania mea) care nu poate fi contrabalansat de eventuale dezavantaje. Asa ca-mi permit sa va recomand in continuare cu convingere: mergeti si semnati petitia :)

Una din cautarile cu care s-a ajuns astazi pe blogul meu este “cum imi dau seama ca sunt anorexica”.  Ii raspund aici, serios, pentru ca la randu-mi, fiind foarte slaba, am fost ani de zile banuita de anorexie de catre prieteni. Prietenii in cauza erau englezi, iar la ei in tzara anorexia este o boala care se bucura (si atunci si acum) de multa atentie. 

La vremea aceea eu eram cu totul nepregatita sa ma confrunt cu asha suspiciuni si mi-a trebuit vreo juma de an sa inteleg ce voiau oamenii aia de la mine. 

Totul a inceput discret: am inceput sa primesc de la prietenii englezi tot felul de pliante despre tulburarile de alimentatie.  Dupa ce-am primit mai multe serii de astfel de materiale ajunsesem la concluzia ca prevenirea tulburarilor de alimentatie e un fel de hobby national la englezi.  Si deja nu-i mai bagam in seama. Luam pliantele gratios si le depozitam direct la cos (… dupa ce plecau).

Apoi, cand se intampla sa mananc alaturi de ei, dupa masa, auzeam invariabil fraza magica: ‘ma bucur sa vad ca ai mancat’ (?!?! Asta ce-o fi? Vreo politetze britanica? Si cum s-o raspunde?)  

Intr-o zi am primit o carte intreaga pe tema anorexiei, de la prietena mea cea mai apropiata (dintre toti englezii ashtia de care va zic). Am ramas perplexa de lipsa de imaginatie de care dadea dovada (ma cunostea suficient de bine ca s-o nimereasca mai bine cu cadourile) …si am avut revelatia: Michelle, tu crezi ca-s anorexica?!

Drept raspuns ea mi-a intins o foaie de hartie si un creion si mi-a zis:  deseneaza-te, te rog! (acum stiu: unul din semnele anorexiei e faptul ca te vezi gras/a cand esti slab/a; in viziunea ei eu ar fi trebuit sa desenez o grasa si sa scriu deasupra ‘irina’; cum insa n-aveam chef de desenat am declinat invitatia).

N-am reusit atunci s-o conving ca nu-s anorexica (am incercat o vreme sa-i explic, dar am renuntat sa mai duc munca de lamurire cand ea mi-a zis ca un anorexic adevarat nu se recunoaste a fi anorexic si neaga vehement orice acuza in aceasta privintza).  Am avut nevoie de ani de zile (vreo 5) timp in care ‘ei’ au putut observa ca nu mor (in ciuda faptului ca refuz sa ma tratez de anorexie) si nu slabesc sub greutatea mea obisnuita.  Si, in acest timp, am fost mai atenta la orice info legata de anorexie.   In continuare, va impartasesc din experienta mea acumulata atunci (disclaimer: nu-s nici medic, nici psihoterapeut). 

 Anorexicul este o persoana care, desi este sub greutatea normala, se vede prea grasa si-si dedica o mare parte din timp slabitului.   

Pasi pentru a vedea daca esti sau nu anorexica:

1. intreaba-te: sunt grasa? Daca ai raspuns ‘nu’, te poti opri aici. Nu esti anorexica. Daca ai raspuns ‘da’, treci la pasul 2.

2. mergi si afla-ti indicele de masa corporala. Daca tu te vezi grasa si, calculandu-ti indicele asta, afli ca te incadrezi la slabe/foarte slabe… e foarte posibil sa fi anorexica. 

Reiau ideea: o persoana slaba care e convinsa ca e grasa e probabil anorexica. O persoana slaba care stie ca slaba e… o persoana slaba. O persoana grasa care se stie grasa e, la randu-i, grasa. 

Alte lucruri pe care le pot face anorexicii:  - isi cunosc in amanunt orice portiune a corpului cu urme de grasime si sunt oripilati ca le poseda (pe respectivele portiuni).

- petrec mult timp gandindu-se la mancare si la modalitati de reducere a numarului de calorii ingurgitate. Grasimile sunt absente din meniul lor.

- le place sa gateasca… pentru altii. Umplu cu generozitate farfuriile comesenilor si insista ca acestia sa manance in timp ce ea/el evita cu totul sa inghita ceva din ce-au gatit sau isi pun in propria farfurie o boaba de mazare pe care o mai si taie bucati inainte s-o manance.

- se imbraca in haine lalai; isi ascund corpul

- fac sport cu obstinatie

- se cantaresc, tot cu obstinatie, si totul se evalueaza in calorii

- e posibil sa-si provoace varsaturi, in rarele clipe cand ajung totusi sa manance (asta e insa mai degraba semn de bulimie; bulimicii manaca necontrolat, se simt cuprinsi de vinovatie dupa, si vomita; tot tulburare de alimentatia si asta, dar ceva mai usor de tratat pentru ca bulimicul macar e constient ca are o problema).  

 Dupa cum ziceam, problema principala a persoanelor anorexice este ca nu-si dau seama ca au o problema. Sunt absolut convinse ca sunt prea grase, in ciuda oricaror evidente care zic ca-s altfel. De cele mai multe ori anorexicii au nevoie de ajutor din afara- de familie sau prieteni care sa ‘se sesizeze’ si sa faca primul pas pentru ei.  Solutia e psihoterapia. Pentru Bucuresti, pot sa recomand eu psihologi ok, daca nu stiti la cine sa apelati (trimiteti mesaj la irina.nita at yahoo dot com).