avizier personal

Eram in trecere pe la biroul unui prieten vechi pe care demult nu-l mai vazusem.

Dupa intrebarile si raspunsurile de rigoare (cum iti mai e? ce faci acum? x/y/z/w/ et al ce mai fac?), el  ma intreaba:
- iti place porcul meu?
Se referea la o fotografie cu un porc alb cu pete negre de pe peretele din dreapta. In total erau vreo 6-7 poze, o parte cu cate un animal domestic si 2-3 cu oameni.  Niste imagini oarecum neobisnuite, daca ne gandim ca prietenul in cauza e geolog, iar de locuit, locuieste la bloc, in Bucuresti.

- e… dragutz, zic eu dupa ce-l privesc cu atentie. Ce-i cu fotografiile astea?
- sunt pozele unei familii la care am tot stat… intr-unul din locurile in care merg pe teren.
-… aha! Si… porcul? Ce mai face?
- e bine, urma raspunsul reflex. De fapt, probabil c-a murit, ca poza e de acum un an.
- …aha! (da, m-am repetat, dar n-am stiut ce altceva sa zic).

Ma mai uit un pic la poze si intreb:
- acolo, sus, ce e? Ala de langa cusca. Caine sau pisica?
- cainele lor negru. Ca aveau doi. Asta e ala rau pe care-l tineau legat.
- … si el? Ce mai face?
- a murit. Otravit probabil de vecini. Ca era rau, ti-am zis.
- si calul? Nu-mi spune ca si calul a murit! incerc eu sa glumesc.
- calul e o iapa si, din cate stiu eu, e bine. Dar avea 2 manji. Aia au murit, mancati de lupi.

Singurul animal ramas neintrebat era un vitzel.
-sper ca macar vitelul e bine, zic eu, depasita deja de atatea decese animale.
- vitelul a murit si el.
- glumesti?!
- nu
- asta de ce-a mai murit?
- … nu mai stiu. A, da. Era foarte mic si a murit maica-sa, vaca.

Despre oamenii din fotografii n-am mai intrebat nimic. Sper ca sunt, cu totii, bine sanatosi.

Calin este baiatul de aproape 5 ani, ale carui comentarii sunt listate partial in sectiunea dedicata lui. Pot spune ca e baiatul meu (pentru ca este), dar adevarul este ca mai degraba eu sunt mama lui. :)

Revelatia asta, cum ca eu sunt definita in ochii multora prin relatia mea cu el, mi-a fost prilejuita de potzekalnikov.  Nu-l cunosc pe potzekalnikov, cu care am schimbat doar 2-5 vorbe virtuale pe niste bloguri (asta in conditiile in care el pare sa fie foarte vorbaret din fire, ca-l vad comentand adesea :)).  Zilele trecute insa m-am regasit in blogrollul lui, sub numele de ‘mama lui calin’.  M-a bucurat. Intai, pentru onoranta includere in lista, apoi pentru nominalizarea mea in aceasta calitate. Am zambit si am vrut sa-i multumesc.  Cum insa nu m-am invrednicit s-o fac spontan, tot gandindu-ma ‘sa nu uit sa-i zic merci’, mi-am dat seama ca are mai multa dreptate decat vazusem eu initial.
Pentru un numar covarsitor de oameni, asta (si doar asta) sunt: mama lui Calin. 
In partea de lume in care Calin isi face plimbarile, cel putin, C stie pe toata lumea (din categoriile vanzatori si vecini); le stie numele, problemele personale (daca sunt publice), preferintele alimentare, problemele domestice (de genul ‘o chiuveta care trebuie reparata’), bolile etc.  Saluta frumos si raspicat si ofera informatii despre preocuparile lui (daca e intrebat). Intreaba daca omul a gasit un instalator bun (pentru chiuveta aia de care ziceam mai sus). Intreaba ce fac rudele, cainii sau pisicile oamenilor pe care-i intalneste (daca stie de existenta lor). Daca nu, vorbeste despre aspecte generale ale lumii si vietii (cum sunt E-urile din alimente, problema spatiilor verzi din capitala, faptul ca trenurile au intarzieri atunci cand e foaaarte cald pentru ca se deformeaza sinele de la caldura si mecanicii trebuie sa conduca incet ca sa nu deraieze trenurile. Adica sa nu sara de pe sine). Si, foarte important, vorbeste clar si armonios, de parca tot ce spune e de importanta capitala pentru celalalt. (Am inregistrat o data, in joaca, o conversatie dintre mine si Calin. La reascultare, m-a frapat diferenta: desi ceea ce spuneam eu era important si relevant (parerea mea), ma auzeam de parca eram o caseta pusa pe fast forward… pe care o bazai ca sa ajungi la ceea ce vrei sa asculti cu adevarat. Interventiile lui Calin erau de asa natura ca te faceau sa te opresti din orice sa vezi ce are ‘acest om’ de spus.)

Eu, ies foarte rar la cumparaturi in cartier, iar cand o fac ma marginesc la … cumparaturi, buna ziua, multumesc, da, nu, la revedere.

In aceste conditii cred ca nici nu mai trebuie sa va explic ce se intampla atunci cand eu ies cu copilul, la cumparaturi, in zona lui de influenta:
- Buna ziua. E-AAA este MA-MA Mea. Am iesit impreuna sa cumparam (…).
:))
Mi se pare o situatie extrem de avantajoasa.  Multumita lui, am parte de un ‘tratament’ preferential, de oameni care ma privesc in ochi si zambesc cu toata gura in timp ce-mi umplu sacosele.  Si nu am obligatia de a face, ’la schimb’, conversatie, pentru ca de asta se ocupa (cu gratie) Calin.  Recunosc ca ma simt …norocoasa. Norocoasa ca sunt ‘mama lui Calin’. :)

PS: nu m-ar mira sa aflu ca Calin il stie pe potzekalnikov :).  Am patit-o deja la job, unde C (venit in vizita) m-a prezentat unei doamne venite cu ‘treaba’, dar pe care eu o vedeam pentru prima data; doamna pe care C o stia bine din alte medii. :)

Am ramas cu o poveste/intrebare restanta.  In noaptea institutelor culturale (22-23 iunie) am zabovit mai mult la Institutul Cultural Roman.  Acolo s-a intamplat si o expozitie de fotografii ascunse (autori Vlad Eftenie, Rares Avram, Bogdan Tutuneanu, Gabriel Barbu).  Asta a insemnat ca o serie de fotografii plastifiate erau ‘expuse’ in gradina institutului, pe ziduri, pietre, prin boscheti, copaci.  Fiind noapte, era intuneric. Cateva reflectoare plimbau lumina colorata de colo-colo… Ca sa vezi o fotografie (dupa ce o gaseai) trebuia s-o desprinzi de zid, sculptura, gard viu sau copac si sa astepti sau sa vanezi… lumina.  Mi-a adus aminte de visurile din copilarie (‘cand ma fac mare, o sa caut comori’) … m-am bucurat si, intr-o prima faza, am crezut ca asta-i ‘specificul’ expozitiei.  Dar era mai mult de atat.

In timp ce umblam brownian dupa fotografii, o doamna a venit pe langa mine si a zis:
- puteti lua fotografiile
- multumesc, am zis eu binevoitoare (normal ca le luam, ca altfel nu se vedeau; si dupa ce le luam&vedeam, le puneam la loc (sau alaturi))
- puteti sa le luati acasa
- … da?!

Inainte sa fiu sigura ca am inteles corect m-am dus drept la poza asta:

Care arata incredibil de frumos (parerea mea), chiar si pe intuneric. Si am luat-o. Da’ parca nu-mi venea sa cred. Cine a mai vazut expozitii la care sa poti lua exponatele acasa? Eu nu.  Indemnul dnei fusese insa urmat si de altii si mai multe fotografii plecasera cu gasitorii lor.

(…)
Dupa ceva timp petrecut prin institut (m-am uitat la scurt metraje… si din cand in cand la poza :)) m-am intors in aceeasi gradina, unde era programat un concert de jazz.  Majoritatea fotografiilor disparusera… dar chiar pe peretele de la intrare mai era una de care-mi aminteam ca n-o intelesesem oricat ma uitasem la ea (si, din acest motiv, nici nu ma miram ca ramasese neluata).

Am dezlipit-o frumusel si am plecat in cautare de lumina sperand ca poate de data asta voi vedea despre ce este. Mult chinuindu-ma, am vazut in sfarsit … picioarele.  Si am inteles. Si am luat-o. Iat-o:

Sunt 2 funduri de ratze (lebede?) care se scufunda dupa mancare. … :))))
(ambele foto sunt facute dupa foto plastifiate… cred ca va trebui sa ma credeti pe cuvant, ca de vazut, nu se vede prea bine.)

Asta a fost ‘povestea restanta’ de care ziceam in deschiderea textului. Povestea include si urmatoarea intrebare, anuntata tot in deschidere:
Cine este autorului pozei 1? (poate stie cineva)

Foto 2 este a lui Vlad Eftenie: hello to the world. 

LE: Iar foto 1 este a lui… Vlad Eftenie :).  o cheama ‘locuri uitatate’ si iata-i  ‘adevarata‘ forma. (nesfarsite multumiri lui pity :))

In ajunul plecarii, cand aproape terminasem de impachetat, Calin aude cumva ca vom sta la gazda:
- Nu vreau la gazda! Vreau la hotel.
- acolo unde mergeti voi nu exista hoteluri, zice repede buni.
Copilul meu, impaciutor cum il stiu, se gandeste cateva secunde si raspunde:
- Bine. Asta e. Mergem atunci la munte. La hotel.
- … :D (eu preferam la munte… dar tocmai ma apropiam de finalul facutului de bagaje pentru mare…)… eu merg la mare. Si nu am bani de hotel, ci doar de gazda. Vrei sa vii cu mine?
- … da.
Si am plecat la mare.

A doua zi, in tren, multi oameni.
Una din principalele deosebiri dintre mine si calin este ca eu sunt o ’salbatica’ si fug de conversatiile de tren/piata/lift, in timp ce calin e culmea sociabilitatii; pare sa traiasca pentru a putea vorbi cu cat mai multi dintre adultii necunoscuti care-i ajung in preajma.  In tren (vagon d-ala, necompartimentat), dupa cateva ore de mers in care calin povestise diverse oricui era interesat, iar eu citisem si nu schimbasem mai mult de 2-3 zambete de complezenta cu cativa dintre principalii convivi ai copilului, aud (desigur, intr-un moment de mare liniste):
- noi mergem la mare. Si o sa stam la gazda pentru ca mama nu are bani sa stam la hotel.
Ridic ochii din carte- devenisem brusc personajul catre care se indreptau privirile de tot felul, ale tuturor.
Am zambit publicului, am schitat o mica plecaciune si am zis catre toti:
- asa este.
M-am intors la carte. Dar incepusem sa inteleg ca s-ar putea ca imaginea mea despre vacanta ideala sa difere semnificativ de imaginea lui calin.

Acum, dupa ce ne-am intors, incerc aici o sumarizare.
Lui calin nu-i place
- in apa (mie da)
- la soare/plaja (nici mie)
- sa manance (nici mie, dar el trebuie sa manance de 3 ori pe zi)
- ludistii (=nudistii; mie imi sunt indiferenti si as fi preferat sa facem plaja acolo, ca erau sansele mai mari sa fie si copilul de acord sa faca plaja fara slip (ca tocmai se hotarase ca-i prea mare (5 ani) ca sa stea pe plaja in pielea goala); dar a ramas hotarat ca vrea pe plaja cu oameni imbracati).

Lui Calin ii place:
- Sa se balaceasca pe mal, acolo unde se termina valurile (pana la urma ok; las’ ca are alta data timp sa se imprieteneasca si mai bine cu marea)
- Ca eu sa fac castele ‘motzuate’ (asta a fost ok; nu-s mare fana, dar mai ramasesem cu cateva aspiratii neimplinite din copilarile si am facut cu placere macar cate un castel pe zi)
- Sa se plimbe prin apa (activitate care ma incanta si pe mine asa ca ne-am plimbat cu orele).
- Ospatarul Emil (descoperit prin a treia zi si multumita caruia calin a ajuns sa vrea sa mearga la masa) (asta a fost tot ok, ca era o terasa cu multe si bune feluri de peste, feluri din care am tot mancat (mie imi place pestele)).
- Sa stea de vorba cu toata lumea (asta n-a fost ok, dar m-am descurcat pana la urma cu cateva fraze standard de raspuns la vorbele de bine pe care mi le zicea lumea despre copilul meu).

Cum credeam eu c-o sa fie:
O saptamana idilica in care eu si copilul o sa apucam sa ne jucam, sa vorbim, sa ne plimbam si sa inotam pe saturate si in liniste.
Cum a fost:
Destul de aproape de felul in care speram sa fie… cu diferente semnificative doar la partea de ‘liniste’.  Dar si in aceasta privinta calin a fost rezonabil.
Cineva i-a spus, la un moment dat:
-Vai, dar nu ma asteptam sa stii si asta.
- eu stiu foarte multe lucruri dar nu pot sa ti le spun pe toate pentru ca ar trebui sa stam aici pana la iarna.
‘Rezonabil’ inseamna ca nu a cerut sa ramanem pana la iarna. :)

Mamei mele -care a petrecut ieri cateva ore intr-o sectie de politie aglomerata, incercand sa-si faca o noua CI- i s-a facut rau. Facandu-i-se rau, a iesit la aer si s-a asezat pe iarba sectiei de politie. Pentru ca a continuat sa-i fie rau, s-a lungit pe aceeasi iarba. Si a stat acolo o vreme.  Azi imi povestea cum vedea doar picioarele oamenilor care treceau pe langa ea.  (La noi in familie, precum in apusele vremuri cu doamne si domnite, femeile lesina. Nu umblam cu sarurile dupa noi pentru ca stim ca-i suficient sa te asezi jos 5 minute atunci cand ti-e rau, ca sa-ti fie curand bine*. Lungitul in iarba/pe trotuar/carosabil nu-i un remediu la care sa recurgem in mod obisnuit; era solutia extrema la care mama a apelat pentru ca n-a reusit sa stea pe un scaun/pe o treapta in timp util.)
Asa. Ziceam ca statea lungita in iarba, se uita la picioarele oamenilor care treceau pe langa, si-si dorea sa o lase lumea in pace (pentru ca ea stia c-o sa-i treaca).  Cat a stat acolo au venit 2 reprezentanti ai politiei, care au intrebat-o daca e ok, daca vrea o salvare, daca vrea un pahar cu apa. A vrut apa, si-a revenit si s-a intors la coada.
Nici unul din ceilalti trecatori nu s-a oprit sa o intrebe de sanatate. Ca ea nu s-a suparat, ca oricum nu voia sa vorbeasca cu ei, e alta poveste.  Imaginea orizontului mamei mele limitat la picioare care trec pe langa ma urmareste insa.

Si mi-am amintit de cand eram insarcinata. Atunci mi se facea rau si o data pe saptamana. A trebuit sa petrec niste timp stand pe borduri, am cerut locuri in transportul in comun si m-am descurcat. O singura data, in timpul sederilor mele pe borduri, a venit la mine un tanar (tigan, by the way) care m-a intrebat cum ma simt, daca vreau sa ma ajute sa merg acasa si care, desi i-am spus ca-s ok si o sa plec singura in curand, s-a dus si mi-a cumparat un suc rece la 0.5 pe care mi l-a dat fara sa vrea sa ia bani pe el, si pentru care n-am apucat sa multumesc.  (Informatii colaterale: cat am fost insarcinata, n-am aratat a femeie insarcinata; drept care am beneficiat de loc in autobuz (chiar si la 8 luni ale sarcinii) doar cand l-am cerut. Parerea mea e ca era evident ca eram insarcinata- parerea prietenilor era ca-mi lipsea atitudinea corespunzatoare si ca, doar dupa burta, oamenii nu aveau cum sa-si dea seama :)) (alta paranteza: Tinerii sa nu se impacienteze; nu ceream loc de la tineri bombanid generatia de azi, ci ceream de la persoana care se nimerea sa fie in dreptul meu. Ca mi se facea rau instant si imprevizibil si nu mai aveam timp sa analizez varsta si starea de sanatate a calatorilor; si nici sa merg la locurile dedicate persoanelor cu nevoi speciale.)

Mi-am mai amintit si de mine acum cateva saptamani, cand am trecut pe langa un tanar care statea pe o banca cu capul lasat pe spate si gura deschisa. Am dat sa ma opresc, dar nu m-am oprit, contand pe ceilalti c-or s-o faca.  Dupa cativa pasi am intors capul, tanarul era tot acolo, tot asa, si pe langa el nu mai era nimeni. Tot nu m-am oprit. Dupa alti pasi am intors iar capul, cu gandul ca de data asta daca-i tot acolo ma intorc. Nu mai era tot acolo, era in mijlocul strazii mergand cu mainile departate, intr-o evidenta stare de reverie. Si ocolit de masini. Dupa cum mergea era ok; doar usor …extatic (sa ma ierte eXstatic! :)). Am apucat sa-l vad ajuns din nou pe trotuar si m-am dus in ale mele.

De ce-i lasam in plata Domnului pe oamenii care par sa aiba probleme acute de santate?  Nu-i repros la adresa celorlalti; e intrebare (si) pentru mine, care fac asa.  Eu sunt dintre cetatenii responsabili care nu arunca gunoi pe jos, care dau de bunavoie (si cu voie buna) locul in RATB, si care, in general, intind usor o mana de ajutor cui pare sa aiba nevoie de ea.  Ajung uneori iresponsabila in responsabilitatea mea, pentru ca vorbesc cu hotii pe care se intampla sa-i vad in acelasi RATB sau previn discret/in gura mare persoana care e pe cale sa devina ‘pagubita’. (disclaimer: cu hotii sa nu faceti ca mine. eu am o abordare personala, cu zambetul fermecator pe buze si privirea … incurajatoare tinuta drept in ochii hotului (chiar si atunci cand ma adresez potentialului pagubas), abordare care, deocamdata, m-a ferit de repercusiuni :D).

Dar… Daca vad barbat de un anume fel cazut la pamant, o sa prefer sa-mi imaginez ca-i beat, daca vad om in tinuta homless lungit pe spatiul verde, o sa prefer sa-mi imaginez ca se odihneste, iar daca vad pe cineva care in mod evident nu se simte bine, o sa astept restul lumii sa-l intrebe de vorba sau sa sune la 112. De ce?

* asta (cu asezatul 5 minute ca sa nu lesini) s-ar putea sa nu functioneze in cazul altor familii. persoanele cu probleme similare ar trebui sa mearga la doctori si sa se caute. parerea mea.

Am fost plecata.  M-am intors lipsita de ganduri care sa se ceara a fi impartasite public.  Si am dilema … deontologica: acuma, daca n-am nimic de zis, cum fac? Scriu ceva ca sa ma aflu in treaba? Va dau un text mai vechi? Ma mobilizez exemplar si ‘compun’ totusi ceva in loc sa insir cuvinte ca acum?
Nu-i vorba ca n-am subiecte. Ca am. N-am timp si stare de spirit. Pardon, am stare de spirit, cum sa n-am.  Dar alta.

Inca din copilaria mica (ba chiar foarte mica), de cand am aflat prima data de existenta pestisorului care indeplineste TREI dorinte, mi-am promis ca ma voi gandi bine-bine, asa incat sa nu fiu cumva prinsa (de pestisor) pe picior gresit. Sa am cele trei dorinte, cele mai importante trei dorinte, oricand pregatite… (n-ai de unde stii cand da pestisorul peste tine si cata rabdare are, nu?).  Timpul trecea si eu nu reuseam sa ma opresc asupra a doar trei dorinte… asa incat ne-aparitia pestisorului mi se parea un fel de dar divin. Soarta era buna cu mine si-mi mai dadea o sansa (si inca una, si inca una (…)), imi lasa timp sa ma hotarasc :).

Eu aveam si mai am inca ‘gandire magica’, dupa cum zice anglofonul. Adica, desi functionez in concretetzea imediata a fiecarei zile, traiesc cu sentimentul ca ‘minunile’ sunt pe aici, pe langa mine. Stiu ca zina buna n-o sa apara niciodata (daca nu mi-ar fi fost frica de rasul vostru as fi zis din prima ‘stiu ca, probabil, zina buna n-o sa apara niciodata’ :D), dar pentru mine ea exista acolo, undeva… sub o forma pe care eu n-o pot percepe.  La fel si pestisorul, si spiridusii si multi altii. Iar oglinzile sunt uneori porti de trecere. Si tot ce e … ireal de frumos, e asa pentru ca seamana mai mult decat alte lucruri cu frumusetea adevarata, aceea care exista dincolo si care este mult mai frumoasa decat… orice. …Cred ca ati prins ideea:).

Inzestrata fiind cu acest tip de gandire, pestisorul a ramas pentru mine la ordinea zilei pana ‘in zilele noastre’. Inca nu m-am hotarat care ar fi adevaratele 3 dorinte. Cand m-am trezit insa cu pestisorul trimis de gramo, m-am bucurat si am mai multumit o data destinului favorabil. Uite ca pana la urma pestisorul asteapta sa-i scriu dorintele, nu apare pe nepusa masa si-mi cere sa-i spun 3 dorinte dintr-o suflare. Dragul de el! :)  ******************************************

Pana sa ajung la dorinte, vreau sa va spun cum am ajuns eu, oarecum multumita pestisorului, sa citesc.  Inainte de prima mea vacanta de vara (la sfarsitul clasei intai, adica), m-am dus sa ma inscriu la biblioteca. Si tovarasa invatzatoare si mama zisesera ca ar fi un lucru bun de facut pentru cineva care invatase sa citeasca.  La biblioteca scolii, m-am trezit inconjurata de carti… Eu care nu ma pot hotari niciodata trebuia sa aleg acum dintre toate doar doua :(.  Am luat singura o carte foarte groasa (dupa standardele mele de atunci) care se chema “Margica fermecata” (sau ‘margica albastra”?) si m-am oprit. Pentru ca cea de-a doua carte ar fi fost ultima alegere pe care o puteam face. Si n-o puteam face. Tovarasha bibliotecara mi-a prins dupa o vreme nehotararea si mi-a spus foarte sigura de ea: Ia-o pe asta. E o carte foarte frumoasa. Si mi-a dat ‘In imparatia oglinzilor strambe’.  Am luat-o. 

Cea cu margica era asa: doi copii gasesc prin iarba o margica albastra si isi dau seama ca margica putea indeplini dorinte. Doar ca, cu fiecare dorinta indeplinita, margica se decolora putin. Copii si-au pus dorinte (unele gresite!!) pana cand s-a decolorat de tot. S-a transformat intr-o boaba de roua, care le-a scapat printre degete, in iarba.  Ultima dorinta a copiilor fusese sa se indeplineasca cea mai mare dorinta a fiecarui om care locuia pe strada lor.  Cartea se lega foarte bine de pestisorul si grijile (mele) asociate, asa ca am citit-o asa cum, in zilele noastre, cineva merge la un grup de suport. Sau cum citesti o carte initiatica. Plus ca, eu, care eram cu grija celor 3 dorinte ale pestisorului in cap, am fost usurata sa aflu ca exista si …alte posibilitati. :).  Altfel, ma gandisem si eu (pentru pestisor) la asta cu ‘cea mai mare dorinta’ a celor din jurul meu. Dar imi dadusem seama ca nu-i chiar asa usor. Daca eu nu ma puteam hotari care sunt cele mai importante trei dorinte, cum ar fi putut mai multi oameni sa fie toti siguri care e ‘cea mai mare dorinta a lor dintre toate dorintele’?  Am citit cartea pe nerasuflate si m-am speriat de cat de repede s-a terminat. (si, in paranteza fie spus, am ramas uitandu-ma pe strada de doua ori daca mi se pare ca zaresc o margica albastra.) 

Am inceput-o pe a doua cu grija, parca nu-mi venea sa cred ca mai exista carti tot atat de minunate ca prima. Asta cu oglinzile era cu o fetita care trece prin oglinda cand bunica ei pleca de acasa si, pana cand s-a intors, a trecut prin incredibile peripetii. In oglinda toate lucrurile erau invers… n-o mai povestesc ca n-o mai stiu bine. :)

Am ramas insa cu senzatia celor doua carti. “Cartile”, cele multe, nu cele cu povesti din care mi se citise pana atunci, pareau sa nu semene cu nimic din ce stiam.  Si am ramas citind.  In primii ani am dat peste multe carti ‘nesatisfacatoare’, dar amintirea primelor era suficienta ca sa ma faca sa continui sa cotrobai prin biblioteci.

********************************************

Si acum sa ma intorc la dorinte:

1. Copilului meu sa-i fie bine (aici am trisat un pic, recunosc :D; e o dorinta cam atot cuprinzatoare, dar sper sa mearga:); hai ca urmatoarele sunt mai concrete)

2. Sa nu fie nevoie sa muncesc pentru bani niciodata. Nu stiu cum face pestisorul asta, e treaba lui, si am incredere ca n-o sa-mi interpreteze gresit dorinta. Pentru orice eventualitate iata (totusi) niste detalii: vreau sa nu depind financiar de ‘munca mea’. Sa fac ceea ce-mi doresc sa fac si sa nu ajung sa cantaresc un job potential din perspectiva banilor pe care mi-i aduce. (Asta, din punctul meu de vedere, include si calatorit mult: locuri noi, oameni noi. Sunt convinsa ca pestisorul isi va da seama.)

3. Oamenii sa aiba priviri senine. Si sa ma priveasca in ochi, linistiti, cand vorbesc cu mine. (prespun ca vor face la fel si cand vor vorbi intre ‘ei’; fiind vorba de dorintele mele, le exprim in functie de mine). 

Pestisorii multiplicati se trimit dupa cum urmeaza:Medeea, Oblia (fara ‘obligatia’ de a afisa dorintele pe blog), Papa Bun (ca-s tare curioasa ce-si doreste un blog culinar), Cristian Sutu (… ca-s tare curioasa ce-si doreste un jurnalist care scrie despre politica :)). Inca unul merge la fata_fara_nume (si fara blog, dar se descurca ea cumva sa-l anunte pe pestisor). Si ultimul pe lista, cu voia dvs, e un pestisor in continuare multiplicabil, asa incat sa ajunga cate unul pentru fiecare cititor care si-l doreste :).

Pentru ca nu pot nici macar sa raspund celor care au comentat aici in ultima vreme (daramite sa scriu ceva din proprie initiativa) va propun o activitate fascinanta: sa vorbim despre mine :)))). 

Invitatia e adresata atat celor care ma stiu personal cat si celor care ma citesc acum, fara sa ma stie. Mergand aici veti putea alege 5-6 epitete prin care sa ma descrieti (… daca intelegeti engleza). Apoi veti putea vedea in ce masura alegerile voastre se potrivesc cu parerea mea si a altora despre mine.  (Si/sau veti putea imprumuta linkul pentru a posta aceasi invitatie pe blogul propriu; eu l-am luat (pe link) de la Cristian Sutu.).

Multumesc :)

Cu mult timp in urma (2 ani?…3?) am facut schimb de IDuri cu un tip gasit pe net. Mi-a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiati. Habar n-aveam cum era in realitate. Nu l-am intalnit niciodata. N-am vorbit la telefon.

De ce-l trec atunci la prieteni? Pentru ca in anii acestia a fost cea mai constanta relatie a mea. Si cea mai ne-invaziva. 

Eu sunt o ciudata. Cu mine nu se poate vorbi (nici pe net, nici in realitate) despre politica, filme sau muzica. Starea vremii, nici ea, nu este printre subiectele pe care le pot aborda.  Nici despre sex nu prea vorbesc - pe net, cel putin. Si nici despre viata personala nu pot vorbi prea mult pe net. O pot mentiona, dar n-am vocatie pentru disecat online ‘situatii de viatza’. In aceste conditii, cu el am vorbit ani. Uneori doar cateva minute, alteori cate juma de ora. Uneori in fiecare zi, alteori cu pauze de saptamani. Stiu ca am ras mult. Mult. Umor usor cinic sau foarte cinic, dar mereu prezent. Uneori umor negru.

Si muzica. El, atoatestiutor in domeniu. Nevexat de faptul ca-s neinteresata de subiect, m-a luat asa cum eram si a construit agale, in timp, loc pentru cateva revelatii pentru mine. (Poate ati remarcat ca-mi plac cuvintele mari. In cazul asta nu-i exagerare. Multumita lui am descoperit constant (si, tot asa cum ziceam ca era si relatia, neinvaziv) cate o trupa pe care la vremurile respective am ascultat-o obsesiv. Eu care nu ascult muzica. Au fost revelatii.) 

Cand l-am gasit, mi s-a prezentat cu un nume. Dupa vreun an mi s-a prezentat cu un alt nume si o ‘personalitate’ asociata. Care era epatanta si oarecum publica. Nu m-a interesat.  Am luat-o ca atare. Dupa ceva timp am presupus-o adevarata, dar nu m-as fi mirat prea mult de-ar fi aparut din nou zicand ‘de fapt sunt altcineva’. Pana la urma am aflat, conjunctural, tot felul de detalii ‘reale’: culoarea masinii, ce facea ca job, pe unde bantuia, cum arata motanul (al carui nume nu l-am putut retine niciodata), probleme de trafic, meniul de la pranz, … 

Nu pot sa explic cum si de ce, dar n-aveam nici o preocupare pentru corelatia care ar fi existat sau nu intre ce-mi zicea despre el si realitatea ‘adevarata’. Pentru mine era un fel de spirit virtual, duh al internetului sau cum vreti voi sa-i ziceti. Un personaj pe care il luam in varinta in care voia sa mi se prezinte si care n-ar fi fost afectat daca-si schimba ‘infatisarea’. 

La un moment dat chiar m-am gandit ca de-ar fi sa am ocazia sa-l intalnesc as fi zis ‘nu’.  La alt moment (cu cateva luni in urma) am ajuns sa-i zic ‘hai sa ne vedem. 15 minute. E de ras sa vorbim de atata vreme si sa nu ne fi vazut vreodata’. ‘Hai’, mi-a zis. ‘Iti spun cand am drum pe langa jobul tau. Mergem la o cafea daca esti libera.’ A ramas asa. Nu ma grabeam. Aveam impresia c-o sa fie mereu in preajma. Ca in viata reala n-avem locuri comune, dar ca relatia mea virtuala cu el n-avea cum sa fie afectata, in nici o directie, de o temporara coborare in realitate. Si ca o sa ramana peste timp. Oricat. Indiferent de inerente pauze.  Mersese singura in absenta oricaror obligatii. Intelegea ce-i spuneam din 2 cuvinte. Putea urmari si raspunde pe cele 101 planuri de conversatie pe care le pornesc uneori in paralel. Radea la randu-i.  Avea viata sa pe care o ducea, cum o duceam si eu pe a mea. Si dincolo de vietzile de zi cu zi ramaneau mereu cuvinte virtuale de schimbat. 

Pe la inceputul anului a ramas o vreme pe net doar de pe telefon. L-am intrebat ce face. ‘Sunt bolnav. In spital.’  ‘Ok. Vbim cand scapi.’ I-am mai trimis cate un salut din cand in cand (‘nu-i nevoie sa raspunzi. vbim cand te intorci de tot’) si apoi a disparut. S-a rupt de net, mi-am zis. Pentru o vreme probabil. Si i-am alocat cateva ganduri pe saptamana, asteptandu-l sa se intoarca. Sa-mi zica. Orice.  

Acum cateva zile bantuiam prin muzica mea in cautare de ‘ceva ce n-am mai ascultat demult’. Suede, am zis, felicitandu-ma de re-descoperire. See you in the next life – era titlul albumului. Il aveam de la el si se numara printre cele trecute mai sus la revelatii.

A murit. Am avut gandul clar-clar in cap. Si apoi au venit celelalte. Am luat-o razna. Nu moare nimeni din boala lui. Nu la varsta lui.  Nu la inteligenta si rezonabilitatea lui. Si, pentru prima data, am dat search cu numele despre care-mi zisese ca-i real.  Ma gandeam ca asa o sa-mi potolesc pornirile melodramatizante.  N-o sa gasesc nimic.

Am gasit. Murise. Toate intrarile din prima pagina erau despre moartea lui. Si cei care scriau despre el si-l cunoscusera personal, descriau exact omul virtual pe care-l stiam eu: inteligent, rezonabil, umor, fara sa impovareze pe altii cu problemele sale, intelegand pe altii si problemele lor.

Am fost invitata de oblia sa ma exprim in legatura cu urmatoarele chestiuni:

1. principala mea trasatura: umorul (daca sensul ‘trasaturii’ e concret: zambetul)

2&3. Calitatea pe care doresc sa o intalnesc la un barbat&la o femeie: inteligenta grefata pe bunatate (bunatatea altoita cu inteligenta?)

4. Ce pretuiesc cel mai mult la prietenii mei: … sufletul (lor, al fiecaruia) 

5. Principalul meu defect: traiesc intr-o lume paralela. Bonus: lenea.

6. Indeletnicirea mea preferata: scrisul; vorbitul/tacutul cu 1-2 prieteni (actuali sau potentiali)(eventual intr-o cafenea cu vedere la strada) (miros de scortisoara)

7. Fericirea pe care mi-o visez: … e … absoluta. Fiind absoluta, nu-i conditionata de ceva anume. Mi-e greu sa explic, asa ca o sa va rog sa ma credeti pe cuvant. Am avut parte pana acum de ceva fericire absoluta (varianta demo, prespun; ca a fost limitata in timp)… si tot dintr-asta absoluta (fie si demo) visez.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: sar peste primele 10 (sau 101?) locuri, la care nu vreau nici macar sa ma gandesc. Cea mai mare nenorocire pe care pot s-o spun ar fi sa traiesc printre lucruri 100% urate.  (dar e greu sa-mi imaginez ca asta s-ar putea intampla. Ex: acum locuiesc intr-un bloc urat, care are insa la intrare un copac in care e ‘ascuns’ un stalp de iluminat. De fiecare data cand ajung seara acasa nu vad blocul, ci ma bucur de cat de frumos e copacul :))

9. Locul unde as vrea sa traiesc: … n-am curaj sa va spun :D… e bucurestiul. Mi-ar placea sa petrec timp (mult) si in alte locuri (cu mare, soare, liniste). … Mi-e dor de Thailanda.  Dar sunt foarte ok cu traitul in Bucuresti.

10. Culoarea mea preferata: verde, albastru, violet (toate 3 in variante inchise), galben luminos, cald.

11. Floarea care-mi place: magnolia, narcisele … multe

12. Pasarea mea preferata: pinguinul, corbul, albatrosul

13. Prozatorii mei preferati: Kafka, Louis de Bernieres, Hesse, M Yourcenar, Murakami, Adriana Bittel… Rushdie (cateodata)…HP Bengescu (mai nou am descoperit ca-mi place sa citesc femei care scriu ca femei… asa ca o trec si Simona Popescu din care am citit intamplator Exuvii)

14. Poeti mei preferati: … n-am. N-am mai citit poezie in ultimii 10 ani. Cand citeam: Blaga.

15. Eroii mei preferati din literatura: n-am

16. Eroinele mele preferate din literatura: Mary Poppins

17. Compozitorii mei preferati: Mozart, Bach, Rahmaninov, Ceaikovski, (raspunsul asta e asa, pentru conformitate… pentru ca am bucatzele preferate de la nenumarati compozitori si de la toti am ascultat si … alte bucatzele pe care n-o sa le re-ascult; +ca interpretarea conteaza).

18. Pictorii mei preferati: Van Gogh, Matisse, Klimt, Kandinski… si multi altii. Nu obisnuiesc sa-i cultiv, dar pentru mine ‘frumusetea’ e valoare fundamentala asa ca arta conteaza (sau, vorba lui Exarhu: face diferenta:P).

19. Eroii preferati din viata reala: sunt multi cei pe care-i admir dar nu-s modelul de om care sa functioneze pe baza de … modele constient alese. Nu vreau sa zic ca ‘eroi’ nu exista (fie ei din viata reala, mitologie sau literatura) ci doar ca eu n-am repere de acest tip, functionez in alt … referential :D

20. ce urasc cel mai mult: … ma indepartez spontan de cei care se mint constant pe ei insisi.

21. calitatea pe care as vrea s-o am din nastere: curajul

22. cum as vrea sa mor: linistita

23. greselile care-mi inspira cea mai mare indulgenta: cele ale copiilor. Si cele facute din frica :)

24. deviza mea: nimeni nu-i perfect (prietenii stiu de ce :)) 

Oblia a adaugat inca 3 puncte: ganditori, mit si atleti preferati.

Ganditori: Jung (cred ca ea voia filozofi… dar d-astia n-am).

 Mit (mai degraba personaj mitologic preferat): Medusa, intr-o varianta cosmetizata (in sensul ca mi-ar fi placut sa fie si frumoasa; dar e ok si asa cum e ea). (Peste toate am o fantezie personala legata de par care tot la M ma duce: mi-ar placea sa am parul fie albastru, fie … serpi. Nu veninosi, ci temperamentali, vii si expresivi… care sa-si modifice armonios&non stop … posturile… daca s-ar putea in concordanta cu starea mea de spirit :))). Atleti preferati n-am. 

Mai departe, duc chestionarul catre: Diana, de_ce si cu voia dvs, ultimul pe lista- painkiller.  

PS pentru oblia: n-am copiat de la tine la 21 si 23!!… si nici nu am fost influentzata de raspunsurile tale! Vazusem chestionarul de cateva zile si astea au fost printre intrebarile la care am stiut spontan raspunsul meu, si fara dubii :)