avizier personal

V-ati intalnit vreodata cu o masina parcata pe trotuar in asa fel incat din cauza ei a trebuit sa iesiti in strada ca sa treceti mai departe? Dar cu masini parcate in dreptul trecerii de pietoni in asa fel incat sa nu ai cum trece printre ele daca aveai bagaje sau copil in carucior?

Intrebarile sunt retorice. In acest context, intr-un post anterior, imi ziceam:
- Ce-as vrea sa am niste stickere cu mesaje explicite dar delicate adresate masinilor parcate aiurea! (vezi si postul anterior pentru exemple de parcari aiurea).

Zana buna Ioana (Ioana, sa-mi dai un link catre ‘tine’ :)), auzindu-ma, a creat aceasta imagine:

Ulterior, tot Ioana a transpus poza in formatul etichetelor autoadezive pe care la am eu la indemana (2×5 etichete, pe A4): contur negru , contur gri

Fiind vorba de o zana buna, Ioana nu tine la drepturile de autor. Puteti lua imaginile, le puteti da altora, le puteti folosi in orice fel vreti. De fapt, nu-i vorba ca ‘puteti’. Chiar va rugam s-o faceti :).

Am gasit cu intarziere un post de-al lui Petru, post care mi-a resuscitat o mini-trauma mai veche. In cazul meu, ea (trauma) a fost construita de urmatoarele 3 situatii (+ altele, dar pe acelasi calapod):
1. Pe vremea cand locuiam in …alta parte, pe straduta pe care mergeam in fiecare zi era o masina parcata in asa fel incat, ca sa pot trece dincolo de ea, trebuia sa ies in strada. Trecem pe langa alte 50 de masini parcate pe trotuar… (aproape) toate asezate asa incat sa ramana pietonilor macar umpic din ce-i al pietonilor (ma refer la trotuar). Pentru idiotul de care zic erau doar 2 variante posibile: ori lipsea masina, ori exista si atunci nu puteai face abstractie de ea.

2. mergeam pe o stradutza dintr-alea mici de pe langa pitar mos. Mergeam PE strada, asadar. Masini care sa circule pe acolo nu prea erau. Trotuare erau, dar nu le constientizasem prezenta, ca nu erau vizibile cu ‘ochiu liber’. Un cetatean trece pe langa mine cu masina si scoate capul pe geam ca sa-mi urle:
- mergi pe trotuar, vaco! (nu sunt sigura, e posibil ca, pentru a-i respecta intocmai specificul personal, sa fi fost necesar sa scriu ‘vac-o’ :P)
Eu, cu tendinte de mahalagioaca bine reprimate dar prezente, am dat sa raspund, la randu-mi. doar ca masina era deja prea departe ca sa mai conteze. Partea civilizata din raspunsul pe care omul ala nu l-a mai auzit era “care trotuar?!!”. Pentru ca fiecare centimetru de trotuar exploatabil din zona respectiva e folosit ca parcare. Nici chiar eu (45 kg dispuse destul de mult pe inaltime) n-aveam cum ma strecura prin spatiul ramas intre masini si cladiri.

3. Aud la un moment dat un sofer-ascultator intrat in direct, la radio, care se exprima cu aplomb pe tema mamelor iresponsabile care merg cu carucioare cu copii pe ‘carosabil’.  M-am enervat. Eu, ca mama care sunt, am “preferat” sa-mi plimb copilul agatat de mine, in ham, pana pe la un an, cand a mers singur. Pentru ca daca ieseam cu caruciorul, trebuia sa ocolesc o gramada, apoi sa merg 50m pe carosabil, cu copilu’n carucior, ca sa ajung la trecerea de pietoni sa pot traversa strada. Pentru ca in dreptul trecerii erau parcate masini printre care nu puteai sub nici o forma trece cu caruciorul.

Petru zice in postul ala ca masinile parcate brambura sunt vulnerabile in fatza unei chei (‘la figurat’).  Eu, in vremurile cand eram continuu afectata de combinatia “parcari lipsa+ bun simt, la fel”, ma gandeam sa-mi fac niste stickere. Cu 1-2 tipuri de mesaje dedicate (si delicate. exemplu: am trecut pe aici. de-mi lasai loc, treceam pe dincolo).  Un sticker nu-i chiar asa de rau ca o zgarietura de cheie (ca recunosc ca la cheie m-am gandit prima data pentru idiotul mentionat la punctul 1. si nu ‘la figurat’ :)) dar e  suficient de greu de dat jos … si daca tot trebuie sa ocolesti o masina ca sa poti merge mai departe, macar scoti si un beneficiu personal din ocolirea asta: cauti locul ideal pentru lipit mesajul :) 

Disclaimer: in acest post NU spun ca soferii sunt nesimtiti. Spun ca exista soferi nesimtiti (care probabil ca sunt egali ca proportie cu pietonii nesimtiti). Adevaratii soferi nesimtiti se recunosc dupa faptul ca vor reusi cumva sa parcheze in asa fel incat sa incomodeze pe cineva chiar si intr-o parcare goala - ei, pentru acesti oameni ma gandesc inca sa-mi fac stickerele. :)

1. La gara
Dimineata la ora 6.45, eu, in fata unui ghiseu din gara:
- buna dimineata. 2 bilete va rog, la iasi, clasa a doua. La accelerat.
- la ora 4 ?
(eu perplexa ma gandesc ca ora 4  a trecut deja. De ce ar vrea sa-mi dea bilete la un tren care a plecat ?)
-nu la 4. la 7 si 10
Urmeaza 2 minute de proteste si exclamatii din partea functionarei, toate pe urmatoarea tema:
- vorbiti mult si nu inteleg nimic !!… hotarati-va ce vreti !! …(si iar) vorbiti mult si nu se intelege nimic !!…(si iar)…
… Eu, absolut perplexa o ascultam. Vorbea mult (de vreo 30’), exact cum zicea ea ca facusem eu,  si EU intelegeam nimic… ma gandeam ca poate nu circula trenul… si ma enervam. Ce fel de site au ashtia ?! (ca pe site-ul lor gasisem un accelerat la 7 si 10)
- Nu inteleg de ce-mi vorbiti asa, zic eu. V-am cerut 2 bilete la Iasi. Pe net, pe site-ul dvs, e trecut trenul. La 7
- Irina, zice cu glas egal colega mea Florentina (cea alaturi de care urma sa merg cu trenul), mergem la Cluj. Nu la Iasi.
- Ah, ma scuzati, zic eu senina. La cluj. 2 bilete. La accelerat.
(functionara continua sa se exprime prin multe cuvinte; era suparata, enervata, obosita)
(eu ma tineam sa nu rad in hohote; eram brusc fericita (ca trenul exista si ca iau bilete chiar la cluj, unde voiam sa merg. Nu la iasi))
- Reducere? zice dna
- Nu, raspundem noi in cor.
Platesc, iau bilete si plec. Radem. (de mine).

2. In tren
Stateam frumos pe locurile noastre. Vine controlorul, cere biletele, eu i le dau pe amandoua… el se uita la ele, se uita la mine si doar cu coada ochiului la Florentina. Apoi iar la mine…. si cu coada ochiului la Florentina
(Nu se poate ! ma gandeam … ne-om fi urcat in alt tren ?! (si rememoram placutza de pe vagon pe care scria cluj))
Nashul, privind doar la mine, intreaba:
- …si copilul? Cine este?
Credeti sau nu, aveam un bilet intreg si unul cu reducere, pentru copii. Peste toate, in timpul discutiilor de lamurire, descoperim ca inca o dna din compartimentul nostru avea bilet gresit.  Am ras si iar am ras. (Dupa ce m-am lamurit ca n-am ce si cum reclama ; ‘tichetele de calatorie se verifica si (eventual) reclama doar la primirea lor, la ghiseu.)

3. La restaurant
 In cluj, la masa, seara, in hotelul in care stateam.  Si eu, si F vrem sa ne spalam pe maini.
- am vazut eu unde e baia, zic.
F vine dupa mine. Pe hol, pe usa unde credeam eu ca-i toaleta, scria M2. Mai era o usa pe care scria ‘sala de conferinte’. Deci nu. Tot pe hol erau 4 barbati care fumau si vorbeau.
-Buna sera, zic eu. Se intampla cumva sa stiti unde e toaleta ?
- intrati prin sala de conferinte si treceti pe celalalt palier.
- pai nu vrem pe celalalt palier (oriunde ar fi fost acesta, ca habar n-aveam). Si nici sa trecem prin sala de conferinte nu vrem. Nu-i aici o toaleta a restaurantului ?
- nu stiu. Imi pare rau, zice omul. Doar pe aceea o stiu. Dar intrati linistite, ca s-a terminat si sala e libera.
Nu stiam ce s-a terminat, dar am zis ok. Intram in sala de conferinte si ne trezim… intr-o sala de conferinte. In care se aflau vreo 15-20 de oameni, seriosi, in jurul unei mese ovale. Toata lumea a intors capul spre noi. F a plecat nonshalanta spre usa care se vedea pe peretele opus. Eu, mai sociabila (ma terminam de ras vazandu-i pe toti cum priveau la noi…  mi se parea scena de camera ascunsa) incep sa vorbesc:
- buna seara…. Vrem sa mergem la toaleta [LOL interior, absolut isteric], (oamenii se uitau seriosi) ni s-a spus ca pe aici se ajunge, ne cerem scuze …
Am ajuns la usa de peste drum… care nu se deschidea… privim spre oamenii seriosi si sedinta lor… ei zic, tot seriosi :
- trageti mai tare de usa.
F trage, usa se deschide, ajungem in alt hol, de unde se vedea toaleta. (nu ne-am mai intors prin sala de conferinte. Am coborat la parter ‘pe un palier’ (restaurantul, sala de conferinte si toaleta sunt la mezanin) si reurcat la restaurant pe celalalt.)

PS- bonus: tot in Cluj mergem cu autobuzul si intrebam soferul unde sa coboram.  Soferul ne spune ‘la a doua statie’ si, la a doua statie, COBOARA din autobuz si ne arata pe ce strazi sa o luam. (nu, nu aratam neajutorati si nici n-am flirtat cu soferul).  Si, din cate am prins eu cel putin, oamenii din autobuz au asteptat sa ni se explice fara sa exprime nici urma de impacientare.  Nu zic, o fi altul ritmul… dar nu-i numai asta. Si oamenii sunt altfel :).

Astazi, 13 octombrie 2007, blogul meu implineste un an. Cu aceasta ocazie, ma felicit:).  E unul din putinele proiecte personale care au durat atat de mult.  Si care a fost atat de … inspirat :).
Am facut o retrospectiva destul de cuprinzatoare a activitatii mele bloggeristice, multumita concursului de pe blogger.ro, la care, prima tema de concurs era ceva de felul ‘blogul in viata mea’. Mi-am dat seama ca motivata de o … obligatie, as avea sanse mai mari sa-mi gasesc timpul necesar pentru a ma uita cum se cuvine in urma. M-am uitat; rezultatul privirii e aici :).

Blogul in cifre, uitatandu-ma la ce a inregistrat wordpressul:
***113 articole (ceea ce ar insemna o medie de 2 posturi pe saptamana. de ce aveam impresia ca am scris mult mai rar?)
***~12 comentarii pe articol
***umpic peste 50 000 de ‘views’ (orice ar insemna asta:))

As vrea sa multumesc cititorilor-tacuti si cititorilor-comentatori, dar mi-e teama ca o sa priviti multumirile drept oportuniste. Asa ca nu va multumesc in scris. Dar va asigur ca daca n-as vedea ca au existat cititori chiar si atunci cand eu am stat departe de net, n-as mai scrie nici cand as fi aproape. :) (plus ca (am spus-o si o s-o mai spun) uneori comentariile sunt mult mai bune/utile decat articolele de plecare). Hai, ca nu pot sa nu zic: multumesc! :)

Stimati concetateni,
A fost o vreme cand nefumatorii erau oprimati. Cand dadea bine sa fumezi si tigarile erau ieftine (sau scumpe; indiferent care era nivelul aspiratiilor tale, puteai gasi tigara potrivita). Cand daca ai fi vrut sa respiri doar aer fara nicotina ar fi trebuit sa te izolezi de restul lumii. Pentru ca in fiecare casa exista macar un fumator care … fuma. Toate locurile publice presupuneau existenta fumului de tigara (si locurile publice cuprindeau si locurile de munca, locuri pe care n-a fost niciodata prea usor sa le eviti daca nu erai foarte norocos mostenitor, castigator la loto sau nu bifai o casatorie extrem de reusita din punct de vedere material).
(Chiar si) in acele vremuri unii fumatori intrebau inainte sa-si aprinda o tigara intr-un spatiu inchis ‘Te deranjeaza daca fumez?’ Eu eram printre ei. Dar daca primeam cumva raspunsul ‘da’, eram deconcertata (pentru ca raspunsul standard era ‘fumeaza linistita, nu-i nici o problema’ chiar si atunci cand erau copii mici prin preajma).

Acestea fiind conditiile este de inteles ca, la un moment dat, miscarea pentru apararea drepturilor nefumatorilor si pentru combaterea fumatului a prins aripi vehemente. Unii au ajuns chiar sa creada ca prin combaterea fumatului se intelege combaterea fumatorilor.

Ok. Intotdeauna o schimbare la asa scara larga s-a petrecut cu trecere dintr-o extrema in alta. Dar, in cazul oricarei schimbari, dupa … stabilizarea ei, vehementa se destrama.
(Isi da cineva seama unde vreau sa ajung?)

Acum tigarile costa o avere si contin mesaje explicite privind efectele adverse. Da prost (uneori chiar foarte prost) sa fumezi. Locurile de fumat, in loc sa fie insotite de aura de alta data, au ajuns sa exprime statutul de paria al fumatorului. In filme, daca cineva fumeaza, e indiciu clar ca-i personajul negativ, e omul rau si negru care va plati pana la sfarsitul filmului pentru pacatele sale si in locul caruia nimeni nu-si va dori sa fie.

In plus, nefumatorul are de partea sa ‘legea’ pe care o poate invoca oricand ca sa stinga o tigara aprinsa intr-un loc nepotrivit. .

Ei, acesta fiind prezentul, cu cine va mai certati? Acum, cand stii ca drepturile tale de nefumator exista, de ce mai sunteti inversunati? De ce va imaginati ca fumatul este varful de lance al raului pe acest pamant ? Si mai ales de credeti ca fumatorii sunt personificarea lui? (a raului, zic).

Sunt convinsa ca mai exista inca destui nefumatori care, impotriva vointei lor, sunt fumatori pasivi. Si mi-e usor sa inteleg de ce nefumatorul isi cere drepturile. Nu inteleg insa de ce unii nefumatori considera ca printre ‘drepturile’ lor se afla desfiintarea drepturilor mele. Eu fumez. Tu nu. Bravo tie! Dar afla te rog ca eu vreau sa fumez. Afla ca toate eforturile tale de a-mi explica cat de daunator e fumatul au ca efect faptul ca-mi mai aprind o tigara. De nervi. Afla ca eu sunt fericita ca fumez si ca si de-as fi altfel tot n-ar fi treaba ta. Mai afla ca mie mi s-ar parea firesc sa am parte de locuri ‘special amenajate’, bine aerisite, luminoase si curate in care sa pot fuma separat de tine. Pentru ca toate spatiile publice sunt facute si intretinute din banii mei exact in masura in care sunt facute/intretinute si din banii tai.
(Mentionez pentru eventualii extraterestrii care citesc aceste cuvinte ca ‘fumatul’ este legal in romania; tigarile se vand (tot legal) peste tot si pretul lor cuprinde si costuri suplimentare care (se zice ca) sunt folosite de stat pentru sanatatea mea si a altora .)

Dragii mei,
Vreau sa va informez pe aceasta cale ca exista cauze mai bune pentru care va puteti inrola. Va anunt ca principala voastra problema de sanatate, daca aer curat este ceea ce doriti, este poluarea data de masini, de fabrici si de uzine. Mi-as dori ca niste ‘oameni de stiinta’ sa compare nocivitatea aerului expirat simultan de 100 de fumatori acerbi cu cea a aerului(?) expirat de o singura masina, in aceeasi unitate de timp.

Sa nu-mi ziceti ca militatul impotriva poluarii e o cauza pierduta si in afara controlului unui simplu cetatean. Pentru ca tocmai asta o face ‘cauza’. Nu e rezolvata si nici rezolvabila in viitorul apropiat.

Fumatul, insa, nu mai este cauza. Asta e gata. S-a lamurit. Intelegeti?

(acesta este cel de-al treilea (si ultimul) articol din concursul bloggeri.ro. articolul poate fi votat (si comentat) aici.)

In ultimele 2 saptamani am fost pe drumuri. De fapt doar o parte din timp am fost propriu zis pe drumuri; o alta parte am petrecut-o in hoteluri. Si despre hoteluri, net si karma vreau sa va povestesc.

Intai a fost Galatiul, (oras oarecum de suflet, pentru mine) si hotelul omonim. Fatza hotelului Galati continea un anunt care zicea dupa cum urmeaza (multumiri lui Cristi, pentru poza):

Adica “internet wireless gratuit, acolo”. Acolo, da?
Existau vreo 5-6 retele wireless, dupa cum aveam sa constat cand am urcat in camera. “Acolo”, in prima zi, am putut vedea si 2-3 pagini pe net. Drept care restul zilelor am ramas incercand cu religiozitate (macar 30’ /24h) 2-3 dintre respectivele retele (si anume pe cele care erau gratuite). Ii raman si acum recunoscatoare zappului pentru reteaua pe bani si pentru generoasa oferta de 10 minute gratuite pe zi… ca doar in minutele alea am mai ajuns pe net de la hotel :D. Am incercat din lobby, am incercat de pe terasa (ca una dintre retele se chema ‘terasa hotel galati’), am intrebat la receptie ‘unde e punctul in care as putea gasi netul?’… dar in zadar. E posibil sa fi fost doar o problema temporara, pentru ca in ziua 3, cand eu deja parasisem hotelul, un prieten statea fericit pe net pe reteaua terasei hotelului, la vreo 100 m distanta de hotel.

Fac o paranteza pentru galati ca aici mai sunt cateva lucruri care trebuie neaparat mentionate:
- panoul electronic din fata hotelului galati unde scria cu majuscule plimbaretze: PRIMARIA SI CONSILIUL LOCAL UREAZA GALATENILOR PUTERE DE MUNCA, MULTE REALIZARI SI NUMAI IMPLINIRI! (m-am necajit umpic ca mie primaria si consiliul local nu-mi urau nimic)
- Panourile pictate dispuse de-a lungul falezei de catre agentia de protectia mediului galati. Pe panouri scria, pe o parte, ceva cu apa de care eram indemnati sa avem grija ca ‘alta nu se mai inventeaza’ si, pe verso, era desenat un cap de purcel vesel care se itzea dintre gunoaie, insotit de textele “suntem peste tot” (regret ca n-am poza, dar stilul picturii era asemanator cu cel de la punctul urmator; paleta coloristica era insa ceva mai sobra).
- Pizzeria Bella Italia (cu net wireless gratuit) care avea un perete pictat dupa cum urmeaza, alaturi de un alt perete cu un balconas de castel, care mult ne-a impresionat (multumiri tot catre Cristi)
- Cafeneaua/restaurantul Ca Jou, de pe strada Domneasca, cu net gratuit si functional si cu mancare atat de buna incat desi am mancat de 2 ori acolo, a doua oara am comandat (si eu si un coleg) exact acelasi lucru ca si prima data… pentru ca mancarea a fost divina
- Dunarea. Multumita ei am petrecut niste fericite clipe p-un ponton local.
- Lumina si oglinzile din lifturile hotelului- o-di-oa-se. Acolo mi-am adus aminte ca am 37 de ani; cele mai minuscule riduri erau vizibile chiar daca ajungeam la oglinda doar cu vederea periferica.

Apoi a fost Iasiul si hotelul sau, Moldova. Am fost fericita cu netul obtinut sigur si eficient ‘prin fir’, nefericita cu restul. Restul a continut si servetelul de la primul mic dejun de acolo. Mi s-a parut ca arata dubios, asa ca l-am despaturit si privit cu atentie. Nu era insa nevoie sa-l privesc cu atentie ca sa vad urmele de ruj lasate de … comeseana (pot sa-i spun asa, nu? presupun ca a stat la aceeasi masa si servetelul a fost ‘trecut’ cu vederea la ‘debarasare’; ca doar n-or muta servetelele folosite delicat, de la o masa la alta) anterioara mie. Altfel, personalul amabil. Dar ce folos :D.

Si mai apoi a fost Craiova, cu dragalasul sau hotel Andre’s. Hotelul era ok, domnul gasit in prima zi la receptie, nu.
- Buna ziua, avem o rezervare pentru 2 camere pe numele …, zice afabil DZ (ca cu el am fost in calatorie).
- Nu apare, zice dnul de la receptie privind intr-un monitor.
- Trebuie sa apara ca mi-a fost confirmata. Am facut-o mai demult.
- Daca va spun ca nu este! Prin cine ati facut-o?
- … prin mine si telefon, zice DZ, zambind in continuare.
- Cu cine ati vorbit?
- Nu stiu. Cu cineva de la dvs.
- Si nu va amintiti numele?… Camere avem oricum… Cand ati facut rezervarea?
- …?!!!
… scurtez povestea. ne-am primit camerele. Camerele curate si spatioase… dar in ziua 2 de stat acolo a inceput sa ma apese faptul ca nu se vedea ‘afara’. Geamurile erau mate. Pana la urma m-am urcat pe vasul de la buda sa vad ce se vedea si nu voiau ‘ei’ sa vad. Se vedeau blocuri.
Mancarea a fost ok, dar scumpa (900 000 doua persoane, fara bauturi alcoolice). Problema in restaurant a fost deodorantul de camera cu miros pregnant si dulce, care venea in valuri-valuri si combatea insidios mirosul mancarii.
Ei, hotelul asta avea net, tot wireless… doar ca eu am uitat acasa incarcatorul de la laptop :D… asa ca am bantuit pe strazile urbei in cautarea unui net café de la care sa pot trimite articolul pentru faza 2 a concursului de pe bloggeri.ro. l-am trimis.

Si ultima, cu voia dvs, a fost Timisoara. Hotel… ghiciti! Hotel Timisoara :) (DZ a facut rezervarile si el a avut fantezia asta cu hotelurile cu acelasi nume). Netul, ca doar de el vreau sa va spun, era. ‘Fara fir’ si accesibil doar din lobby. Mergea in principiu ok, cu mici sincope atunci cand chiar aveam nevoie de el si eram in criza de timp :)

Si m-am intors.

PS: cand am plecat din Bucuresti, acum doua saptamani, am platit 100 roni amenda, pentru fumat in tren. Sambata cand m-am intors in bucuresti am platit 40 roni amenda. La RATB pentru circulat fara bilet :D :)

PPS: Diana, te rog sa nu spui de amenzi:).

PPPS: de la amenda din tren mi se trage subiectul articolului pentru ultima etapa de concurs (il pun si aici dupa ce l-or publica ‘ei’). Politistul feroviar (care voia spaga, parerea mea) se credea invatator spiritual. Mi-a spus “daca la sanatatea dvs nu va ganditi, ar trebui sa va ganditi la sanatatea altora”. Eu fiind usor sensibila la subiect (ca sunt de acord cu partea asta cu sanatatea altora) m-am simtit umpic (si involuntar) vinovata. Ca sa-mi dau sema ulterior: care altora???… ca fumam intr-un tren pustiu, la capatul unui vagon cu compartimente si toate usile inchise (inclusiv cea de la culoarul spre compartimente), in dreptul WC-ului, cu usa si fereastra lui deschise. Care altora?? (ca sa nu mai zic ca trenul poposea ades pe camp desi eu il platisem ca si cand ar fi fost rapid). Dar despre asta in articolul de maine :)

- Vrei sa mergi la Festivalul Enescu? Pot sa fac rost de invitatii.

Am zis un ‘da’ de principiu. Nu mai intrasem intr-o sala de concert de vreo 10 ani…. Timp in care singurele mele legaturi cu muzica clasica au constat in sporadice cumparari/copieri de CDuri si si mai sporadice auditii. Acum 10 ani era cu totul altfel dar habar n-am ce s-a intamplat de am abandonat cu totul aceste epatante preocupari…. Ma rog.

-Vii joi? E Horia Andreescu, concertul pentru vioara de Ceaikovski si simfonia fantastica- Berlioz.

… Horia Andreescu era (in perioada melomana) dirijorul meu de suflet, cel caruia ar trebui sa-i multumesc zilnic pentru ca mi-a deschis urechile pentru Mozart. Pana sa ascult Mozart ’sub bagheta’ lui HA, credeam ca M a compus o muzica placuta auzului, un fel de muzica ‘usoara’ a acelor vremuri (ca doar nu degeaba una lume il crede acum un fel de Marele Moga), o muzica potrivita sa fie ascultata cand calci rufe, de exemplu. Dupa ce mi-a fost prezentat de HA, aproape ca-mi venea sa-mi cer iertare. De la Mozart.

Apoi, Simfonia Fantastica. Simfonia asta, din multele care sunt pe lume, ocupa un loc aparte pentru mine (lucru care se poate constata de catre cei interesati prin atenta consultare a blogului meu; singura referire la muzica clasica, intr-un an de blog, e catre ea).

Am mers la concert si a fost mai mult decat atat. Pentru ca vioara din concertul lui Ceaikovski a fost Joshua Bell (e celebru)(si a fost luminos… si senin), orchestra a fost London Simphony, iar “bisul” a fost Rapsodia nr 1 a lui Enescu. Rapsodia (=acordurile acelea compromise pentru cei de o anumita varsta de asocierea cu agricultura comunista, holdele manoase, taranii harnici si secera lor) a fost cireasa de pe tort. Pentru mine (ca am inteles ca altii ar fi protestat, ca n-ar fi fost corecta interpretarea). A sunat oarecum a jazz, incantarea orchestrei si bucuria lui HA ducandu-ma cu gandul la o orchestra de culoare. Am plecat razand.

Uimirea mea e ca am ajuns, fara sa am nici un merit, la un concert aflat foarte aproape de idealul meu in domeniu (ca sa fie ideal, ar fi trebuit sa se intample la ateneu (din motive de acustica) si oamenii ar fi trebuit sa fi fost la fel de multi (au fost ingrozitor de multi; toate locurile ocupate si destui care au stat pe trepte) dar sa fi ajuns la timp si sa nu fi foshgait cu fiecare ocazie posibila). Peste toate, acest lucru s-a intamplat in perioada in care aveam nevoie de postul pentru etapa 2 de concurs. Etapa care e pe o tema foarte straina mie .

Adica am fost din nou intr-o situatie pe care o anunt des ca intamplandu-mi-se, pe blog: ‘la barza chioara, ii face Dzeu cuib’.

daca nu v-ati dat seama deja, va spun eu: asta este articol compus ‘la comanda’, pentru concursul de pe bloggeri.ro. varianta de votat e aici. eu sunt tot pe coclauri, tot fara net. altfel, bine sanatoasa, ceea ce va doresc si voua :)

“Cunoscutii” lui Calin stiu ca baiatul a parcurs anul trecut primul sau an de gradinita. Si nu i-a placut deloc. Era suparat pe ‘lectii’ si ‘ura desenatul’.  De desenat din proprie initiativa, acasa, desena rar, prost si, spre durerea mea de suflet, mai ales cu culori inchise.  Ca orice mama grijulie, ma gandeam ca preferinta pentru negru si maro o fi data de ‘cineshtiece’ drama interioara a copilului (drama in care eu ar fi trebuit sa am un rol central, ca doar sunt maica-sa, nu?).
(acesta a fost un brief pentru ‘necunoscuti’)

Anul acesta am schimbat educatoarea. In primele 2 zile, Calin a mers spre gradinita cu resemnata disperare. Apoi am avut impresia ca observ o oarece schimbare de atitudine, si intr-o dimineata am indraznit sa intreb:
- azi cum te duci la gradinita? Fericit?
- …
(era clar ca exagerasem, asa ca m-am ponderat)
- Nefericit? Indiferent?
- da, astazi merg indiferent la gradinita.
(eu am fost fericita de raspuns :))

Si mai apoi (si anume ieri) doamna le-a ceru sa deseneze ”ceva, orice am vrut noi”. Ghiciti ce a vrut sa deseneze calin?

2 sori !!!! :)… a venit acasa cu o foaie de hartie pe care sunt desenati un soare galben si un soare portocaliu, ambii uriasi, frumosi, cu raze care sunt imprastiate pe toata foaia.

Intr-un mod pe care nu reusesc sa mi-l explic, garsoniera in care am locuit 6-7 ani, dar din care m-am mutat acum 5, a ramas pentru mine casa mea.

Atunci cand m-am mutat in ea arata ca in Marile Sperante, singura deosebire fiind ca lipseau soarecii si tortul. Am facut curat indelung, am schimbat diverse, am zugravit… Nu era inca ‘gata’ cand am aruncat (intr-un provizorat care s-a dovedit definitiv) o saltea pe jos si … m-am mutat.

“Casa” era ok, fiind luminoasa si spatioasa. Dar era intr-un bloc de garsoniere, cu nesfarsite usi inchise insirate de-o parte si de alta (coridor de inchisoare), usi printre care trebuia sa trec ca sa ajung la a mea (ca a mea era ultima pe dreapta). Vecinii erau pensionari si veneau sa se planga de diverse, adesea. Iar ’fatza blocului’ parea sa aiba un rol mult mai important decat in cazul blocurilor in care locuisem inainte, fiind aproape in permanenta asezonata cu vecini cu priviri iscoditoare.

Nu-mi placea si gata!  Vedeam locuitul acolo doar ca o solutie de compromis.

Dupa ceva vreme mi-am recunoscut insa ca eram multumita ca pot ajunge oricand in 20’ la universitate (intr-un troleibuz in care gaseam mereu loc). Apoi mi-am dat seama ca-mi placea “zona”. Desi nu era o parte a bucurestiului bine famata, imi placea ca dupa 9 seara prindea viata; strazile erau luminate si zumzaiau de oameni care stateau la taclale, se plimbau sau mergeau “cu treaba”.

Paranteza: Daca ma intorceam acasa dupa lasarea intunericului, cu troleibuzul de care ziceam, aveam de mers cateva minute pe o straduta plina de buticuri. In fata buticurilor stateau de vorba o multime de tiganci. Cele mai in varsta erau grase si mancau seminte asezate pe vine, scuipand nonshalant cojile in directia in care aveau indreptata, la momentul respectiv, gura. Cele tinere erau suple si hatzanau carucioare cu copii mici, cam de aceeasi marime toti. Stateau si ele tot de vorba, dar mai incolo si in picioare. Daca dimineata plecam de acasa foarte devreme gaseam locurile de socializare ale doamnelor grase marcate de individuale, generoase si perfect desenate arce de cerc, construite din coji de seminte. Mi se pareau (arcele) chiar mai tonice si mai expresive decat doamnele insele. Din pacate cineva le matura la prima ora si doar rar mi-a fost dat sa-mi incep ziua cu vederea lor (a arcelor, zic). Inchid paranteza.

 Ma rog. Cand am ramas insarcinata, m-am gandit ca s-ar cadea sa ma mut mai aproape de parinti (care erau dispusi in coltzul opus al orasului). Asa ca am anuntat garsoniera a fi de vanzare. Au vizitat-o multi oameni adusi de diverse agentii imobiliare. Unul dintre vizitatori, o doamna, m-a marcat. In loc sa se apuce sa caute nod in papura (cum facea majoritatea), s-a purtat de parca era in vizita la un muzeu de arta. Avea o expresie destinsa, usor curioasa si se apropia de pereti sau de obiecte (casa era inca mobilata) cu un fel de respect incantat. Si conversatia ei era diferita de scenariul standard pentru astfel de situatii:
- Putine sunt locurile in care m-am simtit atat de bine. Imi pare rau ca trebuie s-o vindeti.

Abia atunci mi-am dat si eu seama ca si mie imi placea casa :). Totusi, de mi-ar fi spus cineva ca ma legasem de acea garsoniera, i-as fi ras, senina, in fatza: Nicidecum, i-as fi zis. Totdeauna am considerat-o o locuinta ‘de trecere’. Si chiar de n-as fi crezut-o asa, eu nu ma atasez de locuri.

Si … am vandut-o (altcuiva, nu ciudatei doamne).
Care a fost, in cei 5 ani trecuti de atunci, unica tema recurenta a viselor mele?
Garsoniera.

De 3-4 ori pe an visam ca ma intorceam acasa. Ma ascundeam de vecini pentru ca stiam cumva, in vis, ca n-aveam dreptul sa locuiesc acolo. Ma apucam sa repar (de fiecare data altceva, dar ‘reparatul’ era secventa nelipsita). Uneori, noii proprietari erau in casa, dar gaseam mereu o cale de a-mi face loc acolo si, pana la sfarsitul visului, dispareau. Cu fiecare vis intoarcerea mea era tot mai elaborata, pentru ca in timpul visului eram tot mai constienta ca aceea era casa altor oameni.

Exemplificare/Ultimul vis
Actualii proprietari o parasisera de tot. Casa era ingrozitor de urata si eu ma bucuram ca e asa pentru ca mi se parea ca asta imi creste sansele de a ramane in ea. Nimeni altcineva n-ar fi vrut sa locuiasca acolo. De data asta, dupa ce cateva saptamani am locuit in garsoniera fara sa stie nimeni, am inceput sa vorbesc incet-incet cu vecinii (pana atunci ma ascunsesem de ei in fiecare vis). Le explicam ca m-am intors inapoi, ca cei carora le-o vandusem disparusera si ca am mult de reparat la casa, ca-i ingrozitor de darapanata. Usa de la intrare nu mai era deloc si eu cautam pe cineva care sa puna o usa noua. Munceam din greu la refacerea ei cand m-am trezit chemata de un om cu parul alb care statea la o masa pe un balcon aflat in prelungirea balconului meu. M-am dus acolo si batranul mi-a spus, privindu-ma in ochi:
- Irina, te rog sa intelegi. Asta nu mai e casa ta!

 … sfarsit
 
Sau cel putin asa am crezut. De la intalnirea cu batranul, nu mi-am mai visat casa… si credeam ca-i o poveste (in sfarsit) incheiata. Dar, lunile astea, cand am tot vrut sa-mi continui seria pisiceasca, nu am reusit sa scriu nimic coerent din cauza … casei. Toate pisicile mele au existat pe vremea cand am locuit acolo. Si de cate ori am inceput sa scriu despre pisici m-am pierdut in prea multe cuvinte dedicate casei.

Acum, ca am mentionat-o in post dedicat ei, sper sa pot trece cu povestile mai departe :).

Intr-una din saptamanile astea de vacanta am citit mult mai multe bloguri decat citesc de obicei. Ocazie cu care am constatat ca daca as citi mereu mai mult, probabil ca as scrie mai putin :). Am descoperit articole de blog care ar fi putut fi ‘ale mele’ (adica erau pe teme care ma interesau pe mine la acel moment si erau prezentate din perspectiva mea) si care erau gata scrise (uneori erau, categoric, si mai bine scrise). Asa ca eu de ce sa mai scriu ? Mai bine pun linkuri :)

Apoi, va informez ca in perioada asta in care n-am postat nimic am inceput, totusi, diverse texte. Le-am abandonat (insa) pe toate, inainte sa le termin, pentru ca nici unul din subiecte nu s-a dovedit a fi suficient de …inspirational.

Si n-as fi scris nici astazi de nu m-ar fi invitat cru sa deconspir publicului virtual care este filmul vietii mele. Ori asta era o coincidenta care m-a scos in sfarsit din starea de indiferenta. Pentru ca ultimul meu text inceput pentru blog si neterminat era legat de aceasta tema. Ma rog, oarecum pe aceasta tema. Era un text … confidential, in sensul ca incepusem niste confidente. De exemplu: stiati ca eu nu pot face conversatie pe tema filmelor? pentru ca, pe cele pe care le-am vazut, le-am uitat cu desavarsire. Uit tot. Iar daca vad un film a doua oara (sau a 5?) recunosc fiecare secventa pe masura ce se intampla (recunosc= stiu ca ’am mai vazut asta odata’), dar n-am idee despre ce urmeaza. Nici macar despre ce urmeaza peste cateva secunde. (dintr-o perspectiva optimista, asta e un lucru foarte bun: pot vedea acelasi film de mai multe ori, fara sa ma plictisesc).

Asa. Cum Dzeu sa spun eu (in aceste conditii) care este filmul vietii mele ? Am facut un mic sondaj de opinie printre cunoscutii mei (si cunoscatori de filme) si rezultatul a fost… telenovela. Mda, nu cred ca era nevoie sa apelez la ‘cunoscatori’ pentru a ajunge la asa ‘film’. Dar recunosc ca sunt partial de acord cu rezultatul. In viata mea, mai toti oamenii noi pe care ii cunosc se dovedesc a fi fundamental legati de oamenii vechi pe care ii cunosteam deja indeaproape. (Intr-o vreme ajunsesem sa cred ca in realitate exista doar 10-20 personaje principale. Orice personaj nou aparut, daca se dovedeste a fi personaj principal atunci are legaturi stranse cu unul din celelalte personaje principale; restul oamenilor ‘care este’, sunt de fapt figuranti, care apar din cand in cand ca sa contureze povestile personajelor principale. Ceea ce mie mi se pare a fi clar telenovelistic). Apoi e adevarat ca mi se intampla lucruri putin previzibile, dar dupa aparitia unui nou eveniment putin previzibil urmeaza multiple variatiuni pe tema sa .. de am senzatia ca-s in telenovela si pana nu apuca toate persoanjele sa povesteasca … tuturor personajelor ce s-a intamplat, nu putem trece la ceva nou.

Neindentificandu-ma (totusi) 100% cu telenovela, am continuat sa vorbesc despre asta si pana la urma s-a petrecut saltul calitativ. Adica am gasit un film care chiar seamana: Ally Mc Beal. Punctele comune sunt urmatoarele : (1) Personajele sunt ciudate si au umor. Si (2) totul se intampla in doua planuri : unul al realitatii si altul … adevarat :))) E serial, da, dar sper sa se puna.
Mai departe invitatia merge la Mugur si Oblia. Si catre oricine are o idee mai clara decat mine despre filme si viata sa.

LE: si la Diana (merge invitatia).