avizier personal

(articolul urmator este scris de Mugur)

Poți avea tot felul de experiențe atunci când mergi la cumpă­rături. Plăcute sau neplăcute, enervante sau amuzante, acestea sunt inevitabile, mai ales când între tine și obiectul de cumpărat intervine vânzătorul. Acest individ este o specie cu totul aparte, care nu se înscrie în nici o categorie cunoscutã. Cineva spunea cã populația se împarte în oameni și șoferi. Eu aș mai adăuga și vânzătoarele. Ele nu trebuie deranjate, nu trebuie întrerupte când vorbesc cu casierița sau cu vreo colegă sau da­că, Doamne ferește, își beau cafeaua! Și încă ceva: deși nu sunt neapărat adeptul bancurilor cu blonde, unele vânzătoare sunt “blonde”! De ce spun toate astea? Ca o introducere a unei întâmplări a cărei eroină principală este o vânzătoare.
Era duminică după-amiază și trebuia să fac câteva cum­părături fără întârziere. Am mers la unul dintre centrele comerciale ale Bucureștiului și am ieșit mai repede decât intrasem. Cuvântul “aglomerație” nu căpătase parcă un sens mai complet niciodată până atunci! După un sfert de oră de navigat printre oamenii care au, nu au ce cumpăra vin să se plimbe la Carrefour, am dat să intru în hypermarket. Stupoare: cozi imense de oameni și cărucioare se întindeau cât vedeai cu ochii! Am lăsat căruciorul și m-am întors pe călcâie; nu era de mine așa ceva! Mi-am zis că un supermarket de cartier îmi va rezolva toate problemele. Și chiar așa a fost. În drum spre casã am intrat într-un magazin care avea de toate, m-am oprit în ușã, am aruncat o privire și-am înțeles situația imediat: marfă era, cumpărătorii erau puțini și aveam să scap de acolo în maximum 10 minute. Mă îndrept spre tejgheaua unde patru vânzătoare sporovăiau în gura mare:
- Haide, fată, că n-a fost chiar așa!
- Ba da, tu! Ce, îmi spui tu mie, care am văzut cu ochii mei?
- Vezi, fată, să nu te cred!
- Haide, tu, ce-s nebună?
Am ascultat această conversație vioaie vreo două minute, după care am început să o fixez cu privirea pe una din “fete”. Era brunetă - vopsită cu numărul 1, cel mai negru negru cu putință! -, avea ochii rimelați din greu, buzele roșii și fața galben-verzuie din cauza contrastului cu părul și a luminii albăstruie de neon care se revărsa din belșug peste noi. Efectul muncii ei se du­se­se de râpă: privirea, în loc să fie voalată și senzuală, era tâmpă de-a dreptul! Și, după cum aveam să aflu peste puțin timp, nu doar încărcătura prea mare de rimel era de vină. M-a observat într-un sfârșit și s-a îndreptat ușor către marginea galantarului:
- Doriți ceva?
- Da, aș vrea mai multe lucruri, zic eu zâmbind și scoțând lista din buzunar.
- Spuneți! spune ea plictisită.
- Vreau așa: cinci pungi cu pesmet, trei de griș, șase sticle de ulei…
- Uite, tu! îi întrerupe clipitul inteligent una dintre vânzătoa­re, întinzându-i sub nas o fotografie care dovedea că într-adevăr “așa fusese”.
- Bine, fată, te cred! îi răspunde alintat cea care mă servea. Și apoi spre mine:
- Ce ziceați că vreți?
- Vreau așa: cinci pungi cu pesmet… Și fac o pauză.
- Ziceți tot, să nu fac mai multe drumuri! îmi zice ea cu superioritate.
Mă uit la “drumul” pe care îl avea de făcut: se întorcea de la tejghea către rafturile din spate și întindea mâna. În fine…
- Cinci pesmet, trei griș, șase…
- Stați mai încet, că nu țin minte! îmi retează ea șirul.
Îi spun pe îndelete ce doresc, îmi face un bon de mână, stă puțin în cumpănă, clipește repede cu genele îngroșate de rimel și recunoaște cu sinceritate:
- Nu știu cât face în total. Mergeți la casa 2!
Mă duc la casă și acolo - altă dandana: o doamnă în vârstă cere printre altele și un pachet de gumă de mestecat din raftul aflat lângă mașina de marcat. Femeia de la casă, o altă ființă superioară și plictisită, îi spune să se servească singură, raftul aflându-se - în mod ciudat - de cealaltă parte a geamului care o despărțea de vulg, adică spre noi, cumpărătorii. Geamul - plin de afișe și reclămuțe, o împiedica pe doamna cu pricina să citească ceva pe buzele casieriței, iar gălăgia din magazin - asigurată cu succes de către cele câteva vânzătoare ciri­pi­toare - era maximã. O tânără care s-a vrut amabilă i-a spus doamnei în vârstă:
- Luați, doamnă, de aici!
Bătrâna, oricum derutată și neînțelegând de nici un fel intervenția tinerei, s-a uitat cu dușmănie și i-a aruncat peste umăr:
- Da’ grăbiți mai sunteți, tineretul din ziua de azi!
Fata s-a uitat uimitã, neștiind ce să creadă. A fost lãmurită repede de un domn aflat în spatele ei:
- Dacă vreți să fiți drăguță… Vedeți ce se întâmplă?
Într-adevăr, știam și eu că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar chiar așa? Mi-am plătit cumpărăturile - aflând evident și cât era totalul - m-am îndreptat către raionul unde aveam treabă și am așteptat plin de speranță ca una dintre cele patru vânzătoare să mă observe. Ele discutau. După un timp, cea care îmi făcuse bonul s-a îndreptat plictisită către mine și a întrebat absentă:
- Doriți ceva? După care, văzându-mi ochii mari și plini de nedumerire, a spus amuzată:
- A, dumneavoastră erați!
- …
Mi-a înșirat produsele pe tejghea și, după ce le-a studiat atent, mi-a spus într-un gest de mare mărinimie:
- Haideți, că vi le pun și în pungi. Da’ le pun în mai multe, că altfel se rupe!
- Mulțumesc, spun eu în timp ce mă gândeam că oricum tot ce luasem nu ar fi încăput într-o singură pungă.
Îmi întinde pungile, clipește din gene și se întoarce pe călcâie, continuând discuția cu “fetele”.
Apuc plasele și, când să ajung la ușă, mă înfioară un gând: “Sarea! Am uitat de sare!”. Stau puțin în cumpănă: să mă întorc să iau și sare, să mă opresc la un alt magazin… Dar cum era duminică și nu aveam șanse să mai găsesc ceva deschis la ora aceea, m-am hotărât să fac din nou traseul de coș­mar. Mã duc spre același raion, îi zâmbesc “fetei” mele, care se uită la mine din prima și încerc să fac o glumã:
- M-am întors! Am uitat să iau sare. Vreau și două pachete de sare ultrafină!
“Fata” se uită la mine tâmp, clipește iarăși des din genele grele și mă întreabă cu candoare:
- De unde v-ați întors?
În acea clipă totul s-a năruit: plasa în care aveam îndesate sticlele de ulei s-a rupt, sticlele de ulei s-au revărsat zglobii prin magazin, doamna cea în vârstă s-a uitat urât la mine (și parcă am auzit-o: “tineretul din ziua de azi, mai sunt și blegi!) și vânzătoarea s-a aplecat delicat peste galantar urmărind oarecum interesată una dintre sticle care se îndrepta spre raionul de dulciuri. Mi-am adunat tacticos sticlele și am plecat resemnat. Fără sare, dar cu convingerea că fata cea brunetă era “blondă”. Complet și fără scăpare!

(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.) 

Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir - bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur

La cofetăria “Liliana” de pe 1 Mai au cele mai bune prăjituri din tot orașul. Frișca e adevărată, crema de cremșnit se face pe aragaz, ca acasă, nu din plic, savarinele sunt ca pe vremuri, iar eclerele sunt delicioase. Există până și câteva măsuțe unde îți poți savura prăjitura și limonada. Exact cum erau cofetăriile pe care le știu din copilărie. O adevărată falie temporală în care intri fără să-ți dai seama! Întotdeauna e coadă, iar cele câteva vânzătoare nu mai prididesc cu servitul.
În acea dimineață am intrat acolo împreună cu un prieten. Era ziua lui și voia să își trateze colegii cu prăjituri din cele “adevărate”. Ca niciodată, nici un client în cofetărie. Am început să studiem vitrina frigorifică.
- Mie nu-mi convine! spune una dintre vânzătoare cu obidă. Nu-mi dă ei concediu când vrea!
Colega ei se uita scârbită:
- Ai dreptate, tu. Unde să mă duc o lună? Vrei-nu vrei, tre’ să te duci în concediu.
- Păi eu ce-ți zic aici?, zice prima, roșie la față de ciudă.
Îmi amintesc că văzusem pe ușă un afiș scris cu pix albastru care anunța că urmează o lună de renovări, timp în care cofetăria va fi închisă. Din spate, din laborator, apare o a treia vânzătoare, cârlionțată și îmbujorată, cu o tavă de choux-a-la-crème în mână.
- Unde o pun? întreabă cu candoare.
- În cap la mine, acolo o pui, zice prima, nervoasă la culme. În vitrină, ce întrebi?
Adevărul e că nu le văzusem niciodată așa de nervoase. Însă un concediu obligatoriu nu e prea plăcut.
Cârlionțata a deschis ușa uneia dintre vitrine și a dat să îndese acolo tava cu prăjituri. Vânzătoarea cea nervoasă își dă ochii peste cap și, privindu-mă în ochi, spune ca pentru sine:
- Ia te uită, frate, un’le pune!
Și către neîndemânatică:
- La torturi le pui, fată? Păi acolo stau șanticlerele?
- Nu sunt șanticlere, sunt șoalacrem, i se răspunde cu superioritate nejustificată.
- Ce contează ce sunt? Dacă sunt prăjituri, le pui la prăjituri, nu la torturi. La torturi stau torturile! Țțțțțțțț….
Cârlionțata se conformează fără prea mare entuziasm, ridică din umeri a pagubă, se întoarce pe călcâie și dispare în laborator.
- Ei, v-ați hotărât? ne întreabă una dintre ele.
- Nu. Încă puțin, zic eu.
În acel moment intră pe ușă o doamnă.
- Biscuiți vărsați aveți?
- Da, răspunde vânzătoarea cea mai calmă. Biscuiți “Populari”.
- Sunt dulci sau sărați?
- Nu… Sunt așa… populari, vine răspunsul într-o doară.
Nelămurită, doamna iese fără să cumpere nimic. Mă pufnește râsul, dar imediat peisajul se schimbă din nou. Intră o doamnă în vârstă, cu nepoțelul de mână. Era mică, grasă, transpirată pe față și foarte supărată.
“Și asta are draci…”, mă gândesc eu.
- Dă-te de-acolo! Nu mai sta în vântul ăsta, că închilozezi! strigă ea cu răutate către nepot, un copil gras și imposibil, care l-ar fi întruchipat perfect pe domnul Goe.
- E aer condiționat, nu vânt! zice el maimuțărindu-se.
- Nu fi obraznic, că te altoiesc! i-o întoarce mă-sa mare.
- Să-mi iei fistic! comandă domnul Goe.
- Dacă ne mai rămân bani. Trebuie să luăm tort. N-avem decât cinci sute de mii. Aia ne-au spus să luăm, aia luăm, conchide ea.
- Spuneți, doamnă! zice vânzătoarea cea nervoasă.
- Un tort.
- Spuneți, domnu’, zice cealaltă către noi.
Fiecare și-a dat comanda, iar pachetele se înșiruiau cuminți pe tejghea.
Tortul este pus într-o cutie cu mânere și ajunge și el pe tejghea.
- Să-mi dați și alune, zice baba.
- Fistic, mamaie! strigă Goe cu disperare în glas.
- Fistic. Două.
- Mai multe, mamaie, nu doar două…, se smiorcăie copilul cel gras.
- Două sute de grame îți iau, lasă că a înțeles doamna.
“Doamna” trântește boabele de fistic într-o pungă și zice cu scârbă:
- De 5 lei ajunge?
- Da, da, ajunge. Da’ puneți-mi tortul într-o plasă.
- Nu încape în plasă, doamnă, îi răspunde vânzătoarea.
- Păi la domnii cum a încăput?
- Domnii are prăjituri, nu tort, zice ea, din ce în ce mai roșie la față.
- Și ce dacă? Ce importanță are? Vreau și eu o plasă!, zice baba, enervată.
- Nu-nțelegeți, doamnă, că nu încape? mârâie vânzătoarea.
- Chiar dacă ar încăpea, colțurile cutiei sfâșie punga, zic eu împăciuitor. N-am primit răspuns, ci doar o privire răutăcioasă din partea babei și una larg aprobatoare din partea vânzătoarei.
- Credeam că sunteți o cofetărie de elită!
- Ei, uite că nu suntem de elită că nu dăm pungi la tort! Dăm cutii.
Între timp, la cererea noastră, vănzătoarea care ne servea pe noi pusese un pachețel cu pricomigdale într-o punguliță, pe tejghea, între tortul bunicii și pachetele noastre. Baba întinde hotărâtă mâna, ia pachețelul cu pricomigdale și le bagă în sacoșă.
- Erau pricomigdalele mele sau fisticul doamnei? întreb eu vănzătoarea care număra deja banii.
- Pricomigdalele erau. Dați, doamnă, pricomigdalele înapoi!
Baba ne privește trăznită și ca acționată de o telecomandă nevăzută începe să țipe, cu o voce spartă și plângăreață:
- Da’ ce-aveți cu mine? Acu’ mă acuzați că fur? Se poate? Sunt femeie bătrână!
- Liniștiți-vă, doamnă, nu vă acuză nimeni, s-au încurcat doar pachetele, nu-i nici o problemă!, zic eu. Facem schimb și gata!
Dar deja atmosfera luase foc:
- Lasă că am văzut eu. Întâi nu vor să-mi dea pungă, după aia zice că fur. Sunt o femeie bătrână și operată pe deasupra! țipă baba. Lasă că am văzut eu, ați fost refractare cu mine de când am intrat! N-am să mai vin aici!
- N-o să murim de dorul dumitale! zice prima vânzătoare, albă la față de nervi.
Vociferările au continuat. Noi am ieșit din cofetărie în vacarmul bulevardului, o adevărată binecuvântare față de ce era în cofetărie. Eram în întârziere, căci altfel aș mai fi stat să văd ce se întâmplă. Îmi imaginam cum tortul ar fi ajuns în capul cuiva, indiferent de “tabăra” din care făcea parte… M-am întrebat totuși ce fel de om avea să iasă din bietul Goe, care rămăsese sub “vânt”, cu gura căscată și cu obrajii dolofani înroșiți de emoție, privind lupta dintre “mamaie” și vânzătoare.

scris de Mugur

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.