avizier personal

A inceput a doua editie a concursului BLOGGERI.RO.  Intre 1 si 3 7* noiembrie se pot posta articolele pentru prima etapa a concursului. Si de data asta sunt 3 etape, 2 cu tema impusa, 1 cu tema libera. Tema primei etape: Solutiile de promovare a unui blog in Romania (tema care pe mine nu ma prinde (ca autoare de articol), dar … ma interesează. asa ca le multumesc organizatorilor pentru alegerea ei:)). 

Apoi, pe langa concursul „general”, mai sunt alte 3 categorii, toate dotate cu premii.  As fi vrut laptopul, cum nu, dar e la o categorie inaccesibila mie, si anume la IT. (daca mai era nevoie sa spun, spun: pentru inscriere, regulament, premii… si info suplimentare despre concurs mergeti pe linkul din prima propozitie.)

… Imi propusesem sa particip (la ‘ceva’, din tot concursul) si aveam de gand sa experimentez compunerea de articole scurte… dar, pe masura ce trece timpul, tipul asta de compunere mi se pare tot mai complicat :).  Asta e. 

PS: Tare mi-ar placea sa vad cum scriu pe tema impusa oamenii pe care ii citesc cu drag cand scriu la liber :) (asta a fost o invitatie, da)

LE: dragilor, se modifica termenul pana la care pot fi trimise articolele pentru prima etapa; le puteti posta pana pe 7 noiembrie.

Am gasit cu intarziere un post de-al lui Petru, post care mi-a resuscitat o mini-trauma mai veche. In cazul meu, ea (trauma) a fost construita de urmatoarele 3 situatii (+ altele, dar pe acelasi calapod):
1. Pe vremea cand locuiam in …alta parte, pe straduta pe care mergeam in fiecare zi era o masina parcata in asa fel incat, ca sa pot trece dincolo de ea, trebuia sa ies in strada. Trecem pe langa alte 50 de masini parcate pe trotuar… (aproape) toate asezate asa incat sa ramana pietonilor macar umpic din ce-i al pietonilor (ma refer la trotuar). Pentru idiotul de care zic erau doar 2 variante posibile: ori lipsea masina, ori exista si atunci nu puteai face abstractie de ea.

2. mergeam pe o stradutza dintr-alea mici de pe langa pitar mos. Mergeam PE strada, asadar. Masini care sa circule pe acolo nu prea erau. Trotuare erau, dar nu le constientizasem prezenta, ca nu erau vizibile cu ‘ochiu liber’. Un cetatean trece pe langa mine cu masina si scoate capul pe geam ca sa-mi urle:
- mergi pe trotuar, vaco! (nu sunt sigura, e posibil ca, pentru a-i respecta intocmai specificul personal, sa fi fost necesar sa scriu ‘vac-o’ :P)
Eu, cu tendinte de mahalagioaca bine reprimate dar prezente, am dat sa raspund, la randu-mi. doar ca masina era deja prea departe ca sa mai conteze. Partea civilizata din raspunsul pe care omul ala nu l-a mai auzit era “care trotuar?!!”. Pentru ca fiecare centimetru de trotuar exploatabil din zona respectiva e folosit ca parcare. Nici chiar eu (45 kg dispuse destul de mult pe inaltime) n-aveam cum ma strecura prin spatiul ramas intre masini si cladiri.

3. Aud la un moment dat un sofer-ascultator intrat in direct, la radio, care se exprima cu aplomb pe tema mamelor iresponsabile care merg cu carucioare cu copii pe ‘carosabil’.  M-am enervat. Eu, ca mama care sunt, am “preferat” sa-mi plimb copilul agatat de mine, in ham, pana pe la un an, cand a mers singur. Pentru ca daca ieseam cu caruciorul, trebuia sa ocolesc o gramada, apoi sa merg 50m pe carosabil, cu copilu’n carucior, ca sa ajung la trecerea de pietoni sa pot traversa strada. Pentru ca in dreptul trecerii erau parcate masini printre care nu puteai sub nici o forma trece cu caruciorul.

Petru zice in postul ala ca masinile parcate brambura sunt vulnerabile in fatza unei chei (‘la figurat’).  Eu, in vremurile cand eram continuu afectata de combinatia “parcari lipsa+ bun simt, la fel”, ma gandeam sa-mi fac niste stickere. Cu 1-2 tipuri de mesaje dedicate (si delicate. exemplu: am trecut pe aici. de-mi lasai loc, treceam pe dincolo).  Un sticker nu-i chiar asa de rau ca o zgarietura de cheie (ca recunosc ca la cheie m-am gandit prima data pentru idiotul mentionat la punctul 1. si nu ‘la figurat’ :)) dar e  suficient de greu de dat jos … si daca tot trebuie sa ocolesti o masina ca sa poti merge mai departe, macar scoti si un beneficiu personal din ocolirea asta: cauti locul ideal pentru lipit mesajul :) 

Disclaimer: in acest post NU spun ca soferii sunt nesimtiti. Spun ca exista soferi nesimtiti (care probabil ca sunt egali ca proportie cu pietonii nesimtiti). Adevaratii soferi nesimtiti se recunosc dupa faptul ca vor reusi cumva sa parcheze in asa fel incat sa incomodeze pe cineva chiar si intr-o parcare goala - ei, pentru acesti oameni ma gandesc inca sa-mi fac stickerele. :)

(pentru ca am vazut ca una lume e confuzata, precizez inca o data: pe blogul meu sunt gazduite si articolele altor oameni. Pe aceste articole le gasiti in categoria “special guests“. Mugur este unul din ’oaspetii speciali’ si scrie deja cu regularitate aici, asa ca el mai are parte si de o categorie dedicata lui. Articolul urmator e scris de Mugur.) 

Vizavi de cimitir este o mică prăvălie. De fapt, o încăpere din placaje si carton bitumat, cu o fereastră care dă în stradă. Oblonul care o închide, cu balamale în partea de jos, serveste si ca tarabă. Acolo, femeia respectivã îsi însirã marfa: lumânări albe, galbene, maronii, candele, răsină învelită în ziar pe post de tămâie, imortele si flori ofilite. Mai mereu pe tarabă se află si o pisică neagră, cu o privire rea si galbenă.
Aproape cu teamă încerc să zăresc ceva în întunericul prăvăliei si descopăr că la un metru distantă este o usă care dă spre bucătăria femeii. Îmi promit pentru a mia oară că nu mai cumpăr lumânări de acolo. Sunt scumpe si ceara e atât de murdară, încât nu pot scăpa de bănuiala că sunt fãcute chiar acolo, în bucătăria unde în permanentă fierbe ceva, din lumânări procurate chiar de peste drum, din cimitir.
Se aude ceva miscare, asa cã-mi dreg glasul ca să atrag atentia.
Din penumbră îsi face aparitia „patroana“, îmbrăcată cu un capot rufos peste care este tras un sort nu tocmai impecabil. Buline si floricele. Îsi sterge nasul cu dosul mâinii, îsi sterge apoi mâinile de sort si, vizibil deranjată, se îndreaptă spre ferestruica unde astept.
- Dă-te dreacu’! zice ea în loc de „bună ziua“. Mă lămuresc repede cã nu pe mine m-a drăcuit, ci pe mâta cea neagră, căreia îi trage si o palmă peste urechi.
- Doriti ceva? mã întreabă trăgându-si nasul.
„Nu, îmi vine să răspund. Am vrut doar să te întreb ce mai gătesti!“ Dar îmi revin repede si-i spun zâmbind:
- Da, niste lumânãri. („Evident cã lumânări, ce altceva?“ mă gândesc.)
Este clar supărată. De obicei îmi vorbeste cu „mamă“: „Ce să-ti dau, mamă? Zece lumînări face cinspe mii, mamă“. De data asta nu. Mã gândesc cu ce am gresit, dar taina mi se dezvăluie: femeia e foc făcută pe „una“ si comentează vizita „ăleia“ cu cineva care nu se vede, nu-i răspunde, dar care se aude amestecând în oale.
- A dreacu’, auzi, sã-mi spună mie, dreacu’, ce-i aia să muncesti! Păi dacă nici io nu stiu ce-i aia, cine dreacu’ să stie?
Si, cu un gest teatral, îsi sterge cu dosul mâinii sudoarea imaginară de pe frunte si îsi aranjeazã basmaua înfloratã.
- Auzi, să vie dreacu’ ea la mine si să-mi zicã dreacu’ ce mi-a zis!… Păi să nu mă facã dreacu’ ea pă mine a dreacului, că-i zic si io dreacu’ vreo douã, să mă tie minte, dreacu’!…
Cu privirea în jos, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul, îmi aleg cele mai drepte lumânări din cele albe. „Măcar astea nu sunt refolosite!“ mã consolez.
- Tămâie nu iei? mă întreabă tăios.
Dau din cap cã nu, amintindu-mi că ultima oară „tămâia“ învelită într-o bucãtică de ziar murdar scosese un fum negru si des. Nu era de mirare: era doar o bucată de scoartă de brad, mânjită de răsină.
- Să fi venit dreacu‘ sor-sa, că aia da, stie dreacu’ ce-i aia. Da’ ea? A dreacului!…
Apoi către mine:
- Sapte mii!
N-am sapte mii mãrunt, si decât s-o aud că n-are rest si să-i las trei mii degeaba, mai bine iau si douã pachetele de scoartă de brad mânjită cu răsinã.
- Vezi? E bună si tămâia. Calitate, ce dreacu’!
Mă îndepărtez si mă gândesc că ar fi fost minunat să am cu mine un reportofon ca să înregistrez întreaga tărăsenia. Merg mai departe si-mi imaginez chiar si cum as fi provocat-o cu întrebări, ca să adun cât mai mult material. Dar mă linistesc repede si-mi dau seama că dacă, ferească Dumnezeu, s-ar certa cu mine, nu cred că i-as putea face fată. Însã dreacu’ stie?

1. La gara
Dimineata la ora 6.45, eu, in fata unui ghiseu din gara:
- buna dimineata. 2 bilete va rog, la iasi, clasa a doua. La accelerat.
- la ora 4 ?
(eu perplexa ma gandesc ca ora 4  a trecut deja. De ce ar vrea sa-mi dea bilete la un tren care a plecat ?)
-nu la 4. la 7 si 10
Urmeaza 2 minute de proteste si exclamatii din partea functionarei, toate pe urmatoarea tema:
- vorbiti mult si nu inteleg nimic !!… hotarati-va ce vreti !! …(si iar) vorbiti mult si nu se intelege nimic !!…(si iar)…
… Eu, absolut perplexa o ascultam. Vorbea mult (de vreo 30’), exact cum zicea ea ca facusem eu,  si EU intelegeam nimic… ma gandeam ca poate nu circula trenul… si ma enervam. Ce fel de site au ashtia ?! (ca pe site-ul lor gasisem un accelerat la 7 si 10)
- Nu inteleg de ce-mi vorbiti asa, zic eu. V-am cerut 2 bilete la Iasi. Pe net, pe site-ul dvs, e trecut trenul. La 7
- Irina, zice cu glas egal colega mea Florentina (cea alaturi de care urma sa merg cu trenul), mergem la Cluj. Nu la Iasi.
- Ah, ma scuzati, zic eu senina. La cluj. 2 bilete. La accelerat.
(functionara continua sa se exprime prin multe cuvinte; era suparata, enervata, obosita)
(eu ma tineam sa nu rad in hohote; eram brusc fericita (ca trenul exista si ca iau bilete chiar la cluj, unde voiam sa merg. Nu la iasi))
- Reducere? zice dna
- Nu, raspundem noi in cor.
Platesc, iau bilete si plec. Radem. (de mine).

2. In tren
Stateam frumos pe locurile noastre. Vine controlorul, cere biletele, eu i le dau pe amandoua… el se uita la ele, se uita la mine si doar cu coada ochiului la Florentina. Apoi iar la mine…. si cu coada ochiului la Florentina
(Nu se poate ! ma gandeam … ne-om fi urcat in alt tren ?! (si rememoram placutza de pe vagon pe care scria cluj))
Nashul, privind doar la mine, intreaba:
- …si copilul? Cine este?
Credeti sau nu, aveam un bilet intreg si unul cu reducere, pentru copii. Peste toate, in timpul discutiilor de lamurire, descoperim ca inca o dna din compartimentul nostru avea bilet gresit.  Am ras si iar am ras. (Dupa ce m-am lamurit ca n-am ce si cum reclama ; ‘tichetele de calatorie se verifica si (eventual) reclama doar la primirea lor, la ghiseu.)

3. La restaurant
 In cluj, la masa, seara, in hotelul in care stateam.  Si eu, si F vrem sa ne spalam pe maini.
- am vazut eu unde e baia, zic.
F vine dupa mine. Pe hol, pe usa unde credeam eu ca-i toaleta, scria M2. Mai era o usa pe care scria ‘sala de conferinte’. Deci nu. Tot pe hol erau 4 barbati care fumau si vorbeau.
-Buna sera, zic eu. Se intampla cumva sa stiti unde e toaleta ?
- intrati prin sala de conferinte si treceti pe celalalt palier.
- pai nu vrem pe celalalt palier (oriunde ar fi fost acesta, ca habar n-aveam). Si nici sa trecem prin sala de conferinte nu vrem. Nu-i aici o toaleta a restaurantului ?
- nu stiu. Imi pare rau, zice omul. Doar pe aceea o stiu. Dar intrati linistite, ca s-a terminat si sala e libera.
Nu stiam ce s-a terminat, dar am zis ok. Intram in sala de conferinte si ne trezim… intr-o sala de conferinte. In care se aflau vreo 15-20 de oameni, seriosi, in jurul unei mese ovale. Toata lumea a intors capul spre noi. F a plecat nonshalanta spre usa care se vedea pe peretele opus. Eu, mai sociabila (ma terminam de ras vazandu-i pe toti cum priveau la noi…  mi se parea scena de camera ascunsa) incep sa vorbesc:
- buna seara…. Vrem sa mergem la toaleta [LOL interior, absolut isteric], (oamenii se uitau seriosi) ni s-a spus ca pe aici se ajunge, ne cerem scuze …
Am ajuns la usa de peste drum… care nu se deschidea… privim spre oamenii seriosi si sedinta lor… ei zic, tot seriosi :
- trageti mai tare de usa.
F trage, usa se deschide, ajungem in alt hol, de unde se vedea toaleta. (nu ne-am mai intors prin sala de conferinte. Am coborat la parter ‘pe un palier’ (restaurantul, sala de conferinte si toaleta sunt la mezanin) si reurcat la restaurant pe celalalt.)

PS- bonus: tot in Cluj mergem cu autobuzul si intrebam soferul unde sa coboram.  Soferul ne spune ‘la a doua statie’ si, la a doua statie, COBOARA din autobuz si ne arata pe ce strazi sa o luam. (nu, nu aratam neajutorati si nici n-am flirtat cu soferul).  Si, din cate am prins eu cel putin, oamenii din autobuz au asteptat sa ni se explice fara sa exprime nici urma de impacientare.  Nu zic, o fi altul ritmul… dar nu-i numai asta. Si oamenii sunt altfel :).

“Se cauta” voluntari care sa vina duminica, 28 octombrie, la ora 12, in Piata Unirii, Bucuresti si sa lege atatea prezervative incat sa fie depasit actualul record mondial (= 2715 metri, 24.516 prezervative).  Evenimentul se cheama “Continua firul vietii” si e organizat de PSI. PSI promite DJs care vor mixa live si un ‘afterparty’ la club gossip. Pentru detalii si informatii actualizate mergeti aici. Daca sunteti prea departe de Bucuresti ca sa puteti veni, tot puteti face ceva: rugati-va sa fie soare :)

Am luat premiul 1 la concursul bloggeri.ro… (nu stiu ce semne de punctuatie sa pun aici:))

Am ajuns, oarecum neasteptat, chiar si la petrecerea de decernare a premiilor (desi neasteptat nu-i cel mai bun cuvant; dupa ce m-am hotarat (sambata noaptea) ca vin, am asteptat timp de 8 ore sa ajung din cluj in bucuresti).

Cand apar articole mai elaborate (decat al meu) despre party, promit linkuri.  Pana atunci va zic doar ca am fost la o ‘intrunire’ la care nu cunosteam pe nimeni (si daca m-ati mai citit, stiti: eu sunt salbatica de fel) si ma bucur c-am facut-o.  Nu doar pentru premiu (pentru care ma bucur nespus). Ci pentru ca am avut bafta… si, desi ma ascunsesem intr-un colt, am ajuns sa cunosc cativa oameni pe care imi doream sa-i cunosc :). … Acum ar fi momentul in care ar trebui sa pun linkuri, nu? :D  … stiu c-ar trebui sa pun, dar sunt obosita, obosita, obosita.  Voiam doar sa va zic de premiu, na :)… sa nu aflati de la ’straini’. :)

 PS: Aud ca marele premiu pentru urmatoarea editie e un laptop… si ca urmatoarea editie va incepe in viitorul apropiat (asta asa, for your info).

LE: Iata aici
- articolele mele inscrise in concurs: Influenta blogului (meu) asupra realitatii (mele), Festivalul Enescu e ok?, Apel catre nefumatori
- fotografii de la party: ale lui piticu si ale lui cristi
- linkuri catre toate articolele scrise de premianti, la de ce.

(Dupa cum poate ati inteles deja, pe avizier sunt afisate si mesajele altor oameni; astazi- mesajul Florentinei catre primarul sectorului 3 :))

Draga Irina,

Eu sunt prea lenesa sa-mi fac un blog. Ma tem ca ajung sa-mi stabilesc singura deadlineuri de postare si ce incepe ca “fun” devine un “job”.  Asa ca, te rog, sa-mi permiti a posta pe blogul tau cateva randuri despre/catre  primarul sectorului 3. (Stiu, tu stai in alt sector! Ma bazez pe faptul ca primarul tau – care iti citeste in mod regulat blogul- va vedea mesajul catre primarul meu. Si uite asa, la o intalnire primareasca (imi imaginez ca se intersecteaza si ei la un moment dat) ii transmite un rezumat al mesajului.

Iata despre ce este vorba:

Eu primesc in mod constant scrisori de la primar. Domnul Negoita scrie foarte frumos. Imi place, pe bune. Scrisori scurte, concise. Raspunde la intrebarile de baza: cine sunt, ce vreau, ce fac, de ce. Cand am citi prima lui scirsoare am crezut ca e un accident. Domnul primar imi explica de ce e important sa platesc la timp taxele locale (aceleasi argumente pe care eu mi le repet continuu pentru a nu-mi lasa spiritul civic si sentimentul solidaritatii sa se atrofieze). Imi spunea si ce vrea sa faca cu banii. Simplu, coerent, la obiect.
Nu poate fi atat de frumos! E de la primarie! Asa ca am pus scrisoarea intr-un sertar si am uitat de ea. Si mi-am platit taxele la sfarsitul anului. Acesta este singurul compromis pe care l-am putut face intre chestia aia cu civic si solidaritate, pe de o parte, si ideea care ma bantuie ca din banii mei isi fac demnitarii vacantele in strainatate sau ce or mai face ei cu banii, pe de alta parte.

A mai trecut un an. Am mai primit o scrisoare. De data aceasta scria nu numai ce vrea sa faca cu banii, dar si ce a facut. Domnule, primarul asta e imposibil! Si mi-am amintit de cealalta scrisoare. Gata, te prind: ia sa vad ai facut ce-ai zis? Compararea scrisorilor m-a pus pe ganduri. Nu l-am prins. Nu facuse tot, dar era rezonabil. In plus chiar vazusem ceea ce facuse. Adica existau, puteai sa pui mana pe ele. Ce fac acum? Platesc taxele in timpul anului? Sa ma incred? Sa ma dau pe mana lui? Voi mai putea face fata inca unei deceptii? Mi-e teama ca as putea pleca din tara! Daca si asta ma inseala, eu ma car in lumea larga!

Si am petrecut asa cateva luni bune. Uneori ma simteam vinovata si ziceam: saptamana asta ma duc sa platesc taxele! Dar ma uitam la televizor si vocea care spunea “nu fi fraiera!” se auzea mai tare. (in paranteza fie spus, dupa ce urmaresc stirile, imi vine sa initez o miscare de protest – “greva taxelor”). In concluzie nu am platit taxele in cursul anului, dar eram din ce in ce mai determinata sa o fac.

Si intr-o zi au inceput diverse activitati “primaresti” pe strada mea. Au inceput bine: demolarea garajelor si construirea unor locuri de parcare. Eu nu am masina, asa ca m-a interesat mai ales aspectul estetic si principiul dreptatii sociale (adica au dat jos 2 garaje urate si au construit 3 locuri de parcare). Au continuat cu bordurile. Nu e rau, dar nu e nici bine. Am citi despre afaceri cu borduri si am asa, nu stiu cum sa zic, senzatia ca “nu e totul chiar la locul lui”. Dar, in fine, arata bine. Apoi au asfaltat strada. Si aici a inceput sa creasca iar samburele indoielii: pai, cum? Iar? Adica de ce in fiecare an? Abia ce marcasera strada cu linie pe mijloc si trecere de pietoni (cand o vazusem si pe asta era sa ma duc direct la trezorerie!). Si nu au trecut nici trei luni de la vopsire si asfaltam iar? Asta, mie nu-mi place domnule primar! Asa ca iata ce am sa va spun:
Stiu ca ati facut mai multe lucruri bune in sectorul 3 decat orice primar. Stiu ca ati facut ce ati promis. Stiu ca munciti mult si asta se vede in strada.
Dar…
Mi-e frica! Sunt “amanuntele” cele care ma obliga sa mai astept: asfaltarea inutila, muncitorii prea multi si termenele lungi, lipsa de coordonare. Detalii, stiu! Dar mie mi se pare ca aceste detalii costa. Si, nu stiu de ce, mi se pare ca ar fi platite din banii mei.
Mi-e frica! As putea sa deschid intr-o zi ziarul si sa citesc ca ati facut parcuri minunate pentru copii, dar si un cartier de vile pentru prieteni. Sau sa aflu ca firma care face parcuri e a unui amic, ce va rasplateste cu palinca si caltabosi!
Deci, va spun deschis: eu mai astept! Voi plati taxele la sfarsitul anului si de la anu’ voi arata mai multa intelegere pentru dvs. Intre timp: nu arunc gunoi pe jos, caut depozitul la care sa-mi arunc monitorul stricat, nu-mi iau masina, nu stric bancile.
Vroiam sa spun si ca reciclez hartia. Dar tocmai mi-am dat seama ca am o chestie cu reciclatul care ar putea sa ve intereseze: daca puneti pe strada containere de reciclat gunoi, in ziua aia eu platesc taxele! Si nu-mi mai recilez frica! Nu poate sa fie chiar atat de rau, uite reciclam peturi!

Toate cele bune,
Florentina

P.S.
Multumesc anticipat Irinei!

P.P. S. Cu uitatul la televizor si cititul ziarelor nu stiu cum sa fac. Astept sugestiile domnului primar, caci presimt ca acolo este izvorul fricii. Nu ca se spune, sau se scrie, ci ca exista toate cele despre care se spune si se scrie.

(dragii mei, ANCA a lasat acest text ca si comentariu la unul din posturile mele vechi din seria ratb-ului. imi amintesc ca situatia povestita de ea era des intalnita- adica pe vremea cand pensionarii aveau reducere 50% la abonament, am prins si eu conversatii similare. asa ca am adus comentariul ei  ‘in fatza’,  fara sa-i cer permisiunea. presupun ca nu se supara :). )

Dimineatza, noiembrie, frig, burnitza, intuneric… tot tacamu’ In tramvai spre Unirii.
Io, in picioare, aproape de usa. Scaunele erau prea reci in tot acest context…
Statie… Urca… surpriza, pentru ora aceea (7.15), CONTROLORII!
Langa mine, pe scaun o babutza mica, uscata, zgribulita si trista, aproape de 80 de ani. Fusese o femeie frumoasa la viata ei! Frumoasa si acum!
Se apropie controlorii:
- Buna dimineata! (mamaaaa! asta saluta!), catre mine, cu ochii in alta parte si cu legitimatia sub nasul meu.
- Biletul sau abonamentul la control.
Il scot, i-l arat, e ok.
Se repeta treaba si la babutza.
Ea scotoceste cu mainile tremurande de frig prin poseta ei roasa pe la colturi, printre batiste, hartii, elastice si papiote, si gaseste abonamentul.
- Uitati aici.
Controlorul, patruns de profesia lui, se uita indelung la abonament…
- Mda… Cu reducere pt pensionari, spune patruns, numai de el stie ce…
Si continua:
- Talonul de pensie, va rog.
- Talonul? intreaba babutza
- Da! Talonul!
- Pai nu-l am mama la mine, ca nu umblu cu el dupa mine…
- Aha… Pai… si de unde stiu eu ca sunteti pensionara?
PAUZA! Raman tampita! Cred ca nu am auzit bine!
Babutza ramasa cu ochii cascati si, firesc, fara replica.
Ma dezmeticesc, si spun:
- Asa e! Sa nu o credeti! E colega cu mine la facultate! Anul II!
Continuarea… nu mai conteaza.
Cert e ca babutza a scapat, iar eu m-am ales cu o privire de te-ar putea imbolnavi de vanatai!

Sunt foarte incantata sa va prezint noul header al avizierului:)

 E facut de lucsien in conformitate cu cerintele sufletului meu, dupa o tema mai veche (tot de-a lui).

Dar… am o problema tehnica pentru rezolvarea careia cer ajutor acum. Vedeti voi, acolo in header, butoanele alea (sau ce-or fi) care nu se mai vad? Unde scrie si se vede acum “blog”; acolo mai scrie si ‘calin’, de exemplu, dar nu se mai vede decat daca ajungeti cu cursorul in dreptul textului. Ei, as vrea sa se vada tot timpul.  Stie cineva cum se face? sau stie cineva ca nu se poate face? multumiri celor care vor si pot sa ma lamureasca.

Ploua, era seară si tramvaiul venise greu. O multime de lume s-a urcat repede, scuturându-se de apă. La doi pasi de mine s-au oprit trei femei. Toate mărunte si foarte grase. Din conversatia lor care se purta chiar sub nasul meu am înteles imediat că erau o mamă si fiicele ei. Si-au scos glugile si au început sporovăiala:
- Aoleu, fată, ce mai plouă! a zis copila cea mare.
- Da, fată. Si iar ne-a prins fără umbrelă, a răspuns cea mică, miscând capul în stânga si în dreapta pentru a îndepărta cele câteva picături de apă ce atârnau pe suvitele bretonului ei ca turturii la streasină.
- Ei, ho, că nu v-o fi topit! le-a îmbunat mama lor.
Stăteam foarte aproape de ele si încercam sã nu dau atentie la nimic, mai ales mirosului de câine ud care era înăuntru.
- Azi iar am dat de aia la servici. Da’ ce? Crezi că i-am dat bună ziua? Ei, as! Da’ ce, sunt proasta ei? a spus fata cea mare.
- Bine i-ai fãcut. Ia mai dă-o dracului! a consolat-o mama pe fata cea mare care, fie vorba între noi, era chiar mare de tot. Vorba unui comic: “era exagerat de mare”! M-am uitat la ea si am văzut abia atunci cât era de grăsunã. Toate hainele ei erau mulate si făceau colăcei peste tot. La un moment dat a început din nou să grăiascã:
- Stii ce mi-a fãcut ăla azi? a continuat ea.
- Ce? a întrebat maică-sa alarmată.
- Mi-a zis că dacă nu vreau sã merg la teatru…
- La teatru?! s-a minunat mama, de parcă nu mai auzise în viata ei asa ceva. Oricum, era ceva taaare ciudat sã mergi la teatru. Ce, la televizor nu vedeai destule? De ce să te duci undeva unde oamenii se scălămbăie pe scenă si tu trebuie sã stai linistit într-un scaun, la distantă de ei, fără să poti mânca sau face comentarii. După care a continuat:
- Si tu ce-ai zis?
- I-am zis că da.
- Bravo, mămică! s-a linistit femeia.
După câteva momente de tăcere, a intervenit si mezina, care până atunci fusese ocupată doar cu uscatul bretonului:
- Si când e, tu?
- Pe douăspatru! a spus grasa cea mare, mândră.
- Si te duci cu el? zise cea micã.
- Păi cu cine, fată, cã doar nu cu tine! El m-a invitat!
- Aaaa!…
După câteva clipe conversatia a prins din nou viată:
- Da’ când e 24, tu? s-a întrebat mă-sa.
- Vineri, a răspuns fără să clipească fata cea micã.
Mi-a ve­nit să-i soptesc că vineri e 25, dar m-am abtinut. Doar nu era frumos să mă bag în vorbă, chiar dacă nu eram decât la jumãtate de metru distantă de ele si eram familiar cu subiectul discutiei.
- Nu cred că 24 e vineri, fată! a spus maică-sa.
“Sigur nu e vineri!!!”
- Păi în ce zi e azi? s-a întrebat cea mare, scotând cu greu mobilul din buzunarele jachetei de fâs. Al dracu’ telefon, iar i s-a descărcat bateria! a adăugat ea scârbită.
Eu, tot acolo. Si, culmea, stiam răspunsul si la această în­trebare: “22. Azi e 22. Vineri e în 25!”
- E în 20, a conchis cea mică victorioasă, după câteva calcule care au făcut-o să se încrunte si să-si dea ochii peste cap.
“Nuuuu, azi e 22!!!”, am urlat eu fără glas.
- Azi e în 22, a decretat mama lor, hotărâtă.
“Slavă Domnului!”
- Deci vineri e 24, a socotit invitata la teatru.
- Nu, fată! au zis într-un glas celelalte două. Si eu o dată cu ele, dar în gând.
- Păi de ce, fată? Miercuri, joi si vineri. E simplu! a spus ea numărând pe degete zilele ce urmau să se scurgă până la marele eveniment.
- Păi azi e marti, fată, nu miercuri, s-a auzit glasul plângăret al celei mici, care avea fata rosie si rotundă ca o sfeclă.
- Ba nu, fată, e miercuri. Dar  după un moment de gândire si-a revenit:
- Azi nu e marti?
Nimeni nu i-a mai rãspuns. Si maicã-sa, si sorã-sa considerau cu sigurantă cauza ca si pierdută. Privirea ei tulburată  s-a întâlnit cu a mea:
- E marti? a miorlăit ea către mine.
Am dat din cap că da, prăvălindu-mă de râs.
Cele trei s-au îndreptat către usa tramvaiului în grup compact, mă­turând orice li se împotrivea, si asta nu din lipsă de delicatete, ci din cauza gabaritului depăsit. În timp ce trecea pe lângă mine, fata cea mare si grasă mi-a aruncat o privire voalată si a spus ca pentru sine:
- Ce ti-e si cu zilele astea!…
Profund filozofic, nu? Am mers acasã multumit că biata fată nu a ratat întâlnirea de la teatru pentru o nimica toatã. Păi, n-ar fi fost păcat?

scrisa de Mugur