La cofetăria “Liliana” de pe 1 Mai au cele mai bune prăjituri din tot orașul. Frișca e adevărată, crema de cremșnit se face pe aragaz, ca acasă, nu din plic, savarinele sunt ca pe vremuri, iar eclerele sunt delicioase. Există până și câteva măsuțe unde îți poți savura prăjitura și limonada. Exact cum erau cofetăriile pe care le știu din copilărie. O adevărată falie temporală în care intri fără să-ți dai seama! Întotdeauna e coadă, iar cele câteva vânzătoare nu mai prididesc cu servitul.
În acea dimineață am intrat acolo împreună cu un prieten. Era ziua lui și voia să își trateze colegii cu prăjituri din cele “adevărate”. Ca niciodată, nici un client în cofetărie. Am început să studiem vitrina frigorifică.
- Mie nu-mi convine! spune una dintre vânzătoare cu obidă. Nu-mi dă ei concediu când vrea!
Colega ei se uita scârbită:
- Ai dreptate, tu. Unde să mă duc o lună? Vrei-nu vrei, tre’ să te duci în concediu.
- Păi eu ce-ți zic aici?, zice prima, roșie la față de ciudă.
Îmi amintesc că văzusem pe ușă un afiș scris cu pix albastru care anunța că urmează o lună de renovări, timp în care cofetăria va fi închisă. Din spate, din laborator, apare o a treia vânzătoare, cârlionțată și îmbujorată, cu o tavă de choux-a-la-crème în mână.
- Unde o pun? întreabă cu candoare.
- În cap la mine, acolo o pui, zice prima, nervoasă la culme. În vitrină, ce întrebi?
Adevărul e că nu le văzusem niciodată așa de nervoase. Însă un concediu obligatoriu nu e prea plăcut.
Cârlionțata a deschis ușa uneia dintre vitrine și a dat să îndese acolo tava cu prăjituri. Vânzătoarea cea nervoasă își dă ochii peste cap și, privindu-mă în ochi, spune ca pentru sine:
- Ia te uită, frate, un’le pune!
Și către neîndemânatică:
- La torturi le pui, fată? Păi acolo stau șanticlerele?
- Nu sunt șanticlere, sunt șoalacrem, i se răspunde cu superioritate nejustificată.
- Ce contează ce sunt? Dacă sunt prăjituri, le pui la prăjituri, nu la torturi. La torturi stau torturile! Țțțțțțțț….
Cârlionțata se conformează fără prea mare entuziasm, ridică din umeri a pagubă, se întoarce pe călcâie și dispare în laborator.
- Ei, v-ați hotărât? ne întreabă una dintre ele.
- Nu. Încă puțin, zic eu.
În acel moment intră pe ușă o doamnă.
- Biscuiți vărsați aveți?
- Da, răspunde vânzătoarea cea mai calmă. Biscuiți “Populari”.
- Sunt dulci sau sărați?
- Nu… Sunt așa… populari, vine răspunsul într-o doară.
Nelămurită, doamna iese fără să cumpere nimic. Mă pufnește râsul, dar imediat peisajul se schimbă din nou. Intră o doamnă în vârstă, cu nepoțelul de mână. Era mică, grasă, transpirată pe față și foarte supărată.
“Și asta are draci…”, mă gândesc eu.
- Dă-te de-acolo! Nu mai sta în vântul ăsta, că închilozezi! strigă ea cu răutate către nepot, un copil gras și imposibil, care l-ar fi întruchipat perfect pe domnul Goe.
- E aer condiționat, nu vânt! zice el maimuțărindu-se.
- Nu fi obraznic, că te altoiesc! i-o întoarce mă-sa mare.
- Să-mi iei fistic! comandă domnul Goe.
- Dacă ne mai rămân bani. Trebuie să luăm tort. N-avem decât cinci sute de mii. Aia ne-au spus să luăm, aia luăm, conchide ea.
- Spuneți, doamnă! zice vânzătoarea cea nervoasă.
- Un tort.
- Spuneți, domnu’, zice cealaltă către noi.
Fiecare și-a dat comanda, iar pachetele se înșiruiau cuminți pe tejghea.
Tortul este pus într-o cutie cu mânere și ajunge și el pe tejghea.
- Să-mi dați și alune, zice baba.
- Fistic, mamaie! strigă Goe cu disperare în glas.
- Fistic. Două.
- Mai multe, mamaie, nu doar două…, se smiorcăie copilul cel gras.
- Două sute de grame îți iau, lasă că a înțeles doamna.
“Doamna” trântește boabele de fistic într-o pungă și zice cu scârbă:
- De 5 lei ajunge?
- Da, da, ajunge. Da’ puneți-mi tortul într-o plasă.
- Nu încape în plasă, doamnă, îi răspunde vânzătoarea.
- Păi la domnii cum a încăput?
- Domnii are prăjituri, nu tort, zice ea, din ce în ce mai roșie la față.
- Și ce dacă? Ce importanță are? Vreau și eu o plasă!, zice baba, enervată.
- Nu-nțelegeți, doamnă, că nu încape? mârâie vânzătoarea.
- Chiar dacă ar încăpea, colțurile cutiei sfâșie punga, zic eu împăciuitor. N-am primit răspuns, ci doar o privire răutăcioasă din partea babei și una larg aprobatoare din partea vânzătoarei.
- Credeam că sunteți o cofetărie de elită!
- Ei, uite că nu suntem de elită că nu dăm pungi la tort! Dăm cutii.
Între timp, la cererea noastră, vănzătoarea care ne servea pe noi pusese un pachețel cu pricomigdale într-o punguliță, pe tejghea, între tortul bunicii și pachetele noastre. Baba întinde hotărâtă mâna, ia pachețelul cu pricomigdale și le bagă în sacoșă.
- Erau pricomigdalele mele sau fisticul doamnei? întreb eu vănzătoarea care număra deja banii.
- Pricomigdalele erau. Dați, doamnă, pricomigdalele înapoi!
Baba ne privește trăznită și ca acționată de o telecomandă nevăzută începe să țipe, cu o voce spartă și plângăreață:
- Da’ ce-aveți cu mine? Acu’ mă acuzați că fur? Se poate? Sunt femeie bătrână!
- Liniștiți-vă, doamnă, nu vă acuză nimeni, s-au încurcat doar pachetele, nu-i nici o problemă!, zic eu. Facem schimb și gata!
Dar deja atmosfera luase foc:
- Lasă că am văzut eu. Întâi nu vor să-mi dea pungă, după aia zice că fur. Sunt o femeie bătrână și operată pe deasupra! țipă baba. Lasă că am văzut eu, ați fost refractare cu mine de când am intrat! N-am să mai vin aici!
- N-o să murim de dorul dumitale! zice prima vânzătoare, albă la față de nervi.
Vociferările au continuat. Noi am ieșit din cofetărie în vacarmul bulevardului, o adevărată binecuvântare față de ce era în cofetărie. Eram în întârziere, căci altfel aș mai fi stat să văd ce se întâmplă. Îmi imaginam cum tortul ar fi ajuns în capul cuiva, indiferent de “tabăra” din care făcea parte… M-am întrebat totuși ce fel de om avea să iasă din bietul Goe, care rămăsese sub “vânt”, cu gura căscată și cu obrajii dolofani înroșiți de emoție, privind lupta dintre “mamaie” și vânzătoare.
scris de Mugur
=))
Frumos scris … hmm - am totusi un dubiu in privintza cofetariei - eu o stiu p’aia de pe Jean Louis Calderon - au un tiramisuuuu …. delicios. :)
apăi dacă-i aşa e cea din spate de la romană… casablanca parcă-i zice
Sky-Hunter, Medeea,
Este “Liliana”, cum am spus. Bd. 1 Mai intersectat cu Turda, pe partea stanga cum vii din Piata Victoriei. Are jaluzele verticale bleu. Arata ca dracu’, dar mergeti totusi sa mancati un ecler acolo. Sau o savarina. Sau tort de bezea cu mascota….
:))) Mugur este un om hotarat! :)
Multumesc pentru sugestiile venite de la Sky-Hunter si medeea… ca prajituri de la liliana am mancat deja, de la noile nominalizate, nu. Altcineva? Mai stie cofetarii memorabile din Bucuresti?
Si ca veni vorba, stie cineva daca mai exista cofetaria aceea incredibila din Petrosani? parca Sportul (!) ii zicea. oricum cine o stie, stie fara urma de dubiu la ce cofetarie ma refer.
da, Irina… văd că-i hotărât :))
si la Liliana poti manca acolo? ca mie asta imi lipsesc> cofetariile unde sa te duci, sa tragi taburetul din melacart rosu cu zgomot puternic pe mozaic si sa mananci. daca au si dozatoare de suc din alea paralelipipedice in care se invarte zeama colorata tot timpul, acolo e de mine!
ce bine ca au frisca naturala! si ziceati ca se inchide o luna? sau a fost povestea?:))
Draga Monica, nici nu stiu cum sa fac sa nu mai par asa de… “hotarat”. Incerc totusi… Da, la Liliana poti manca prajiturile la mese cu scaune din acelea, e mozaic pe jos… E drept ca nu au limonada care bolboroseste - asta e singurul lucru care lipseste din peisaj. Intamplarea din povestire a avut loc in iulie, deci acum Liliana is back in business!
Daca vrei sa mananci si alte prajituri absolut GENIALE, du-te la restaurantul CHOCOLAT, aflat pe strada cu Carul cu bere, vis-a-vis de CEC-ul mare de pe Calea Victoriei. Sa nu cumva sa nu incerci creme brulee, pentru ca este excelenta! Prajitura profiterol si cartoful sunt si ele datatoare de senzatii minunate. (Nota pentru cunoscatori: ciocolata folosita la prajituri este belgiana!)
@MUgur: La Le Chocolat “locuiesc” eu deci stiu tot, inclusiv ca si acolo au frisca naturala!
azi ma duc la Liliana, multumesc! e aici, aproape, peste pod, nu de alta:)
Doamne, imi treziti pofte pentru dulciuri! Cand o sa ma mut in Bucuresti (chiar luna asta, wish me luck!), o sa incerc fiecare cofetarie in parte, bineinteles cat imi permit finantele. :) Doamne, m-am nascut cu o obsesie pentru ciocolata si prajituri. :))
excelenta povestirea! mai buna decat orice prajitura! :) probabil mamaia lui dl. Goe e de vina pentru “Nu fii obraznic” :)
gramo (et al), va rog ajutati-ma sa ma lamuresc. nu inteleg justificarea pentru renuntare la un i. am senzatia ca am mai dat peste aceasta parere undeva… dar nici atunci n-am inteles de ce ar fi asa. Ca sa fie clar ce spun cand zic “nu fi(i)”, am un i al ‘a fi-ului’ si unul de la persoana, nu? de ce sa nu fie ca la afirmativ?
In primul rand, va salut si ma bucur sa-l citesc din nou pe Mugur!
Puteam sa jur ca el a scris povestea inca de la primele randuri!! (evident, nu vazusem ca avea eticheta cu “de-ale lui Mugur” :)
E senzationala istoria, iar faptul ca doamna e batrana SI OPERATA ma face sa ma simt din nou fericita ca traiesc in Romania!! Ce cliseu delicios, chiar mai bun decat prajiturile alea cu frisca adevarata [sunt la regim :d]
In al doilea rand, uite ce-am gasit pe net ref la “nu fi/ nu fii”:
http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=52855&st=60
“Întotdeauna imperativul negativ se formează cu forma de infinitiv (a fi) şi adverbul de negaţie!”
Pupici de la Smilla :*
multumesc de link, Smilla :)… dar eu tot nu m-am lamurit.
inteleg ca exista sanse ca macar la conjunctiv logica mea sa fie conforma cu realitatea (’sa nu fii cuminte’ ar trebui sa fie corect… nu? :D)
Intr-adevar, am facut cateva incercari cu alte verbe la imperativul asta negativ si asa pare sa fie- intodeauna cu forma de infinitiv. dar nu ma pot opri sa nu despic firul in 4: la afirmativ de ce e alta regula? ca doar la afirmativ vei zice ‘fii obraznic!” si ’stai aici!’ (intrebari pur retorice, la care nu ma astept sa primesc explicatii. dar m-as bucura de-ar veni! (explicatiile) :)))
“Stai aici!” este imperativ, nu afirmativ. :) O nuanta care scapa multora… De obicei, cand spui cuiva sa faca ceva, mai ales pe un ton poruncitor, se cheama ca ai formulat o propozitie imperativa (in special verbul “a sta” este la modul imperativ). O propozitie afirmativa are pretentia de a fi numita neutra, din cate stiu eu…
“Fii cuminte!” versus “Nu fi obraznic!” (observa ca ambele forme ale verbului “a fi” sunt la modul imperativ) e cam ciudat, stiu, dar asa sunt regulile gramaticii, nu au aparut peste noapte, ci dupa ani (masurati in veacuri) de formare a limbii romane. ;)
@eXstatic. e imperativ, dar si afirmativ :))…daca nu-i zici si afirmativ cum il deosebesti de forma negativa a imperativului? de “Nu sta aici!”?
Oricum, multumesc inca o data tuturor celor care au fost alaturi de mine in aceste momente grele (incepand cu gramo, care mi-a prilejuit (tarzia) lamurire:)). recomandarea pe care o vazusem eu ( de felul ‘nu’ cere un singur ‘i’) nu mentiona ca-i valabila doar la imperativ. si refuzam sa cred ca ’sa nu vii degeaba’ s-ar scrie ’sa nu vi degeaba’. acum, ca vad ca toata lumea-i de acord ca vii-ul din exemplul meu are 2i, si dupa ce am verificat cu alte verbe mai cuminti ca imperativul negativ se face cu infinitivul… m-am linistit. ma duc sa corectez :)
Buna seara ce pot sa va spun e ca eu lucrez la Chocolat ca ospatar si oriunde a-ti merge in bucuresti nu ve-ti gasi prajituri la fel de delicioase si de aceeasi calitate,m-ai vreau sa va spun ca sunt 100% naturale.va asteptam cu drag Dany