avizier personal

In octombrie blogul meu implineste un an (iar eu, un an de blogarit, avizierul fiind primul si, deocamdata cel putin, singurul blog din viata mea).

Asa ca-s intr-un moment de bilant. Bilant, pe care -daca-l fac- vad (intocmai ca Dumnezeu, la facerea lumii) ca ‘e bine’. Spre deosebire de El* insa, eu am descoperit ca e si (oarecum) ‘rau’.

Bine a fost ca:
- am ajuns sa cunosc personal oameni pe care altfel (probabil ca) nu i-as fi gasit. Aici e nevoie de detalieri; ma refer, pe de o parte, la alti autori de bloguri. Dar, pe langa ei, am mai gasit si altii; de exemplu, multumita blogului si intamplarii, am cunoscut una din shogoritzele mele (cu bucurie precizez ca-i o femeie incantatoare si ca momente fericite am petrecut de atunci impreuna ) (nu cautati povestea intalnirii pe avizier ca, in acest caz, ea s-a desfasurat (ascunsa de ochi necunoscatori) printre comentarii). Apoi, (ca sa ma refer doar la situatii altfel greu intamplabile) de pe urma unui articol in care ma extaziam in fata unor fotografii, am avut… privilegiul unei intalniri initiatice, in care autorul fotografiilor (strain mie pana atunci) m-a condus chiar la locul unde una dintre ele fusese facuta.

- am armonizat identitatea mea virtuala cu realitatea si am ajuns si aici sa fiu recunoscuta drept mama copilului meu (da, da… sunt mama lui calin ) .

- am putut rade si m-am putut lamenta de lucrurile de ras/lamentabile in prezenta unui public mai larg decat cercul meu de prieteni (acesta fiind si nevoia personala care, la inceput, m-a impins sa-mi fac blog)

- multumita unui post despre o incercare de escrocare prin care am trecut, situatia cu pricina a ajuns prezentata in cateva ziare. Chiar daca politia nu face (mai) nimic (pe motiv ca, neexistand prejudiciu, este usor pentru cei reclamati de mine sa zica ca a fost doar o gluma), am macar linistea ca mai multa lume a aflat de numele lor decat as fi putut eu anunta fara de blog (daca n-aveti rabdare sa mergeti pe link, va zic aici: e vorba de Fundatia Istodor pentru ajutorarea bolnavilor de leucemie).

- pe langa texte din categoria ‘in lupta cu morile de vant’ am ajuns sa scriu articole de ‘coloratura’ si, cu uimire am descoperit ca tocmai textele pe care le scriam pentru mine se bucurau de marele succes la public

- am beneficiat adesea de comentarii … exceptionale care uneori ma faceau sa gandesc (cu induiosata si recunoscatoare invidie): “cititorii mei sunt mai inteligenti/inspirati decat mine”; sunt multe comentariile pe care le-am re-citit pe indelete, si la care am ras, zambit, multumit…

- vorbind tot de comentarii: datorita lor am ramas cu niste cuvinte ale unui prieten care a murit; dupa moartea sa cuvintele au capatat alte intelesuri pentru mine; le recitesc uneori si sunt precum imparatul: cu un ochi plang, si cu altul rad… si ma gandesc ca daca-mi faceam blogul 2-3 luni mai tarziu, ele (cuvintele) n-ar mai fi aparut.

- oblia (prietena de-a mea care scrie uneori incredibil de frumos) si-a facut blog (cel putin asa declara ea. ca nu s-ar fi gandit la asta daca n-as fi hartuit-o eu cu multiple si nesolicitate detalii despre avizier meu).
Si mai sunt si altele…

Cu cele ‘rele’ sper sa termin mult mai repede ca-s doar 3:
- am pierdut o gramada de timp privind la … statistici. Nu detaliez, ca-mi imaginez ca cei mai multi dintre voi stiu la ce ma refer.

- am avut senzatia ca unii dintre prietenii mei aveau in privire, la inceputurile blogului, o sclipire cu intelesul ‘n-ai sa scrii despre mine, nu-i asa?’; sper insa ca “sclipirea” in cauza e definitiv apusa; referirile la alti oameni, in cazul in care n-am avut acordul lor explicit de a le face publica existenta, au fost facute in doze homeopate.

- … Pe ce-l de-al treilea dezavantaj al blogului mi-e greu sa-l exprim. E legat de felul in care ma uit acum la realitate. Desi scriu rar, orice mi se intampla e privit din perspectiva: asta e subiect pentru blog sau nu?

De ce ma incurca asta? Pai, seamana cu ce patesc in cazul fotografiilor: desi plimb adesea camera foto cu mine, foarte rar ajung sa o folosesc. Imboldul de a fotografia il am de obicei atunci cand sunt in preajma unui moment frumos/ciudat/aparte. Ori privitul ‘momentului’ prin aparatul foto inseamna, pentru mine, ca pret de cateva secunde ma asez in afara … momentului. Nu-l mai traiesc, ci-l observ, il disec si caut o perspectiva ideala pentru ‘imortalizarea’ lui. Am de ales intre ‘traiesc momentul aparte’ sau il fotografiez, spre a avea mai tarziu o (palida) imagine a sa. Si, de obicei, prefer sa-l traiesc. (… Desi memoria nu-i punctul meu forte! )

Asa si cu blogul: cu cat lucrul care mi se intampla e mai incredibil/rar, cu atat mai mult cresc sansele ca sa ma asez frumos deoparte, sa-l observ. Doar ca, spre deosebire de fotografiat, nu pare la fel de usor sa reusesc sa ignor potentialul blogaristic al unei situatii. Am vazut ca, chiar si atunci cand n-am scris si n-am avut de gand a scrie, chiar si in perioadele cand n-am mai citit alte bloguri (si nici chiar statisticile blogului meu)…, tot din perspectiva blogului priveam intamplarile. Merge sau nu ca subiect?
PS/Intrebare pentru mine (daca tot sunt la momentul evaluarilor): am gasit de cateva ori, la altii (de fapt cred ca mai degraba ‘la altele’) posturi pe care le-as fi scris si eu exact la fel (sau mai prost, dar cu aceleasi argumente).

Daca as citi mai mult, oare as scrie mai putin?

*spre deosebire de El sau… mai repede decat El (… e o gluma! nu Te-ai suparat, nu?)

***********************************************************************[M-am inscris la concursul de pe bloggeri.ro. Prespun ca n-o sa ajung prea aproape de locurile 'fruntase', dar m-as bucura sa am mai multi cititori (blogul meu resimtindu-se inca dupa perioada de vacante). Si m-au prins si cu prima tema impusa (blogul si viata mea) pentru ca ma gandeam ca oricum s-ar cadea sa punctez cumva "un an de activitate". (Nu stiu ce-am sa ma fac cu a doua tema... care-i 'peisajul muzical romanesc'... dar ma voi gandi maine la asta.)

Asadar, doamnelor si domnilor, va informez ca aveti posibilitatea sa ma votati si comentati ... dupa cum va lasa sufletul ... care vreti si care puteti. :)]

LE: nu puteti sa ma votati ca nu prea functioneaza… sistemul. multumesc celor care s-au chinuit in zadar ca si celor care au reusit, in ciuda sistemului, sa voteze totusi.
 

“Cunoscutii” lui Calin stiu ca baiatul a parcurs anul trecut primul sau an de gradinita. Si nu i-a placut deloc. Era suparat pe ‘lectii’ si ‘ura desenatul’.  De desenat din proprie initiativa, acasa, desena rar, prost si, spre durerea mea de suflet, mai ales cu culori inchise.  Ca orice mama grijulie, ma gandeam ca preferinta pentru negru si maro o fi data de ‘cineshtiece’ drama interioara a copilului (drama in care eu ar fi trebuit sa am un rol central, ca doar sunt maica-sa, nu?).
(acesta a fost un brief pentru ‘necunoscuti’)

Anul acesta am schimbat educatoarea. In primele 2 zile, Calin a mers spre gradinita cu resemnata disperare. Apoi am avut impresia ca observ o oarece schimbare de atitudine, si intr-o dimineata am indraznit sa intreb:
- azi cum te duci la gradinita? Fericit?
- …
(era clar ca exagerasem, asa ca m-am ponderat)
- Nefericit? Indiferent?
- da, astazi merg indiferent la gradinita.
(eu am fost fericita de raspuns :))

Si mai apoi (si anume ieri) doamna le-a ceru sa deseneze ”ceva, orice am vrut noi”. Ghiciti ce a vrut sa deseneze calin?

2 sori !!!! :)… a venit acasa cu o foaie de hartie pe care sunt desenati un soare galben si un soare portocaliu, ambii uriasi, frumosi, cu raze care sunt imprastiate pe toata foaia.

Da, eu n-am nici urma de …cultura sportiva.  Am in schimb, pe blogul meu, categoria gay et al. Iar aici, pe blogul martzianului, am gasit un articol consistent scris ‘pe marginea’ diversilor sportivi care s-au declarat a fi gay. Ma gandeam ca poate va intereseaza. Mai ales ca, din cand in cand, unii oameni ajung pe blogul meu cu intrebarea ‘cum arata un homosexual?’. Articolul martzian contine si linkuri catre poze :).

La buticul din colţ:
- dă-mi şi-un pizdic- zice cumpărătoarea din faţa mea (femeie între două vârste, imagine standard de vecina oricui locuieşte la bloc).
- Un ce? întreabă vânzătoarea.
- Un pizdic d-ăla. Un lee-di piiiiz-dic.
- De care? răspunde vânzătoarea, arătându-i variante de lady speed stick.

#################################
Ca să nu mai las loc la interpretări: râd de firma care l-a numit aşa pe deodorant, nu de femeia care l-a pronunţat cum a vrut/ l-a-nţeles. E o întâmplare mai veche, pe care mi-am amintit-o mulţumită audierii unei reclame la mennen speed stick nushtiucum fresh. Care, apoi, mi-a mai amintit şi de un fel de margarină pe care l-am văzut eu în anglia, pe vremea când la noi nu apăruseră supermarketurile, şi când orice voiai să cumperi, trebuia cerut de la vânzătoare. Margarina se chema I can’t believe it’s not butter. M-am imaginat atunci intrând la noi în ‘alimentara’ şi cerând: da-ţi-mi vă rog o cutie de nu-mi vine să cred că nu-i unt.

Asociatia ACCEPT si grupul H.arta va invita in zilele de 21 si 22 septembrie la o cafea si la film.

Vineri, 21 septembrie, ora 19.00, pe strada Pictor Arthur Verona, nr 19, se deschide cafeneaua “Eu, tu si…mai cine?”, un spatiu special creat in care vizitatorii pot discuta, la o cafea, cu persoane LGBT despre ideile preconcepute legate de diferentele dintre heterosexuali si lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender.

Decorul il constituie o arhiva alcatuita din fotografii ale unor obiecte personale si documente publice legate de diferite aspecte ale vietii si comunitatii LGBT.
In acelasi spatiu, sambata, 22 septembrie, incepand cu ora 19.00 vor fi proiectate trei filme documentare despre viata persoanelor LGBT:

Politics of the heart / Politica sentimentelor, Canada 2005, Regia: Nancy Nicol, 68 minute

Heneini / Aceasta sunt eu, SUA 2005, Regia: Irena Fayngold, 62 minute

They still smile/ Ei zambesc, Belarus 2002, Regia: Irina Sizova, 17 minute
Intrarea este liberă la ambele evenimentele.

Va asteptam cu cafea, ceai cald si muzica buna.
 

Cele doua seri dedicate LGBT se inscriu, alaturi de multe alte evenimente, in programul Project Space derulat de grupul H.arta in proiectul Spatiul Public Bucuresti 2007.
 

Când faci alcelași drum în fiecare dimineață, cu același tramvai, la aceleași ore, ajungi să recunoști o grămadă de călători. Aproape că i-ai putea saluta, atât de familiari ți se par! Sunt însă și zile în care aparițiile noi sunt chiar spectaculoase și atunci nu se poate să nu le sesizezi! Așa s-a întîmplat în acea zi când în tramvai am remarcat o bătrânică cu o figură șugubeață, știrbă, îmbrăcată sărăcăcios, cu un fes tricotat pe cap. Ceea ce-ți dădea de gândit că ceva nu era tocmai în regulă erau ochelarii de soare albaștri care nu se potriveau cu nimic. La stația următoare s-a urcat și o tânără cu un copil în brațe. Pe figura ei se vedea că are mintea goală și că nu sunt multe lucruri pe lumea asta care să o intereseze cu adevărat. S-a așezat pe un scaun și a început să se joace cu telefonul mobil, încercând la nesfârșit tipurile de sonerii. Bătrâna a stat ce a stat și, la un moment dat, a început să comunice cu micuțul:
- Dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Copilul s-a uitat speriat și a început să scâncească:
- Îîîîîî!…
- Te mănânc! Hap!…
- Îîîîîî!…
Și au ținut-o așa minute în șir - bătrâna vizibil amuzată și copilul din ce în ce mai iritat.
- Câți ani are? a întrebat-o bătrânica la un moment dat pe mama total absentă, pe care nu o mai interesa nici măcar soneria mobilului. Trei?
- Patru.
- Patru? Ia te uită, domnule!
Apoi spre copil:
- Te mănânc!…
Urmează câteva momente de tăcere. Apoi, plictisită, baba cautã împrejur un interlocutor mai binevoitor. Observă un tânăr care citea „Evenimentul zilei“.
- Ceva interesant?
- Nu știu, că abia l-am cumpãrat, a răspuns acesta inspirat, pentru cã bătrânica nu l-a considerat demn de interes și l-a lăsat în pace. Însă plictiseala era mare:
- Te mănânc! i-a spus ea copilului care a urlat și mai tare decât până atunci.
Apoi spre mamă:
- Îl bați? Nici un răspuns.
- … că dacă îl bați face psihoză!
Ca pălită în cap cu un baros auzind că odorul ei s-ar putea îmbolnăvi de ceva, femeia o întreabă pe bătrână cu ochii mari:
- Ce-i aia… „sioză“?
Bătrâna s-a îndreptat de spate și a spus plină de importanță:
- La cap!… Că nu-i bine, mamă, să bați copiii. Că face psihoză. Trebuie să-i iei altfel.
- …
- Uite, dacã e mâncăcios, ca sã-l pedepsești nu-i mai dai prăjituri și bomboane, dacă-i place joaca, nu-l mai lași afarã. Dar în nici un caz nu-l bați!
Apoi, cu o simpatie evidentã, se apleacã spre copil și-i spune pentru a suta oară:
- Mă, vezi, mă, că dacã nu ești cuminte, te mănânc!…
Apoi se îndreaptă către ușa tramvaiului. Copilul se uită dupã ea și, nemaivăzând-o pe babă, o întreabă pe maică-sa:
- Unde e?
- Aici, aici sunt, răspunde baba de pe scară. Vezi că știu unde stai și vin diseară să te mănânc!…
Și coboară pe ușa tramvaiului.
- Se duce la noi acasă? întreabă copilul îngrozit.
- Nu, puiule, îi răspunde drăgăstos maică-sa.
- Da’ o să mă bați?
- Cum să te bat, mămică? N-ai auzit că faci „sioză“?

scris de Mugur

Intr-un mod pe care nu reusesc sa mi-l explic, garsoniera in care am locuit 6-7 ani, dar din care m-am mutat acum 5, a ramas pentru mine casa mea.

Atunci cand m-am mutat in ea arata ca in Marile Sperante, singura deosebire fiind ca lipseau soarecii si tortul. Am facut curat indelung, am schimbat diverse, am zugravit… Nu era inca ‘gata’ cand am aruncat (intr-un provizorat care s-a dovedit definitiv) o saltea pe jos si … m-am mutat.

“Casa” era ok, fiind luminoasa si spatioasa. Dar era intr-un bloc de garsoniere, cu nesfarsite usi inchise insirate de-o parte si de alta (coridor de inchisoare), usi printre care trebuia sa trec ca sa ajung la a mea (ca a mea era ultima pe dreapta). Vecinii erau pensionari si veneau sa se planga de diverse, adesea. Iar ’fatza blocului’ parea sa aiba un rol mult mai important decat in cazul blocurilor in care locuisem inainte, fiind aproape in permanenta asezonata cu vecini cu priviri iscoditoare.

Nu-mi placea si gata!  Vedeam locuitul acolo doar ca o solutie de compromis.

Dupa ceva vreme mi-am recunoscut insa ca eram multumita ca pot ajunge oricand in 20’ la universitate (intr-un troleibuz in care gaseam mereu loc). Apoi mi-am dat seama ca-mi placea “zona”. Desi nu era o parte a bucurestiului bine famata, imi placea ca dupa 9 seara prindea viata; strazile erau luminate si zumzaiau de oameni care stateau la taclale, se plimbau sau mergeau “cu treaba”.

Paranteza: Daca ma intorceam acasa dupa lasarea intunericului, cu troleibuzul de care ziceam, aveam de mers cateva minute pe o straduta plina de buticuri. In fata buticurilor stateau de vorba o multime de tiganci. Cele mai in varsta erau grase si mancau seminte asezate pe vine, scuipand nonshalant cojile in directia in care aveau indreptata, la momentul respectiv, gura. Cele tinere erau suple si hatzanau carucioare cu copii mici, cam de aceeasi marime toti. Stateau si ele tot de vorba, dar mai incolo si in picioare. Daca dimineata plecam de acasa foarte devreme gaseam locurile de socializare ale doamnelor grase marcate de individuale, generoase si perfect desenate arce de cerc, construite din coji de seminte. Mi se pareau (arcele) chiar mai tonice si mai expresive decat doamnele insele. Din pacate cineva le matura la prima ora si doar rar mi-a fost dat sa-mi incep ziua cu vederea lor (a arcelor, zic). Inchid paranteza.

 Ma rog. Cand am ramas insarcinata, m-am gandit ca s-ar cadea sa ma mut mai aproape de parinti (care erau dispusi in coltzul opus al orasului). Asa ca am anuntat garsoniera a fi de vanzare. Au vizitat-o multi oameni adusi de diverse agentii imobiliare. Unul dintre vizitatori, o doamna, m-a marcat. In loc sa se apuce sa caute nod in papura (cum facea majoritatea), s-a purtat de parca era in vizita la un muzeu de arta. Avea o expresie destinsa, usor curioasa si se apropia de pereti sau de obiecte (casa era inca mobilata) cu un fel de respect incantat. Si conversatia ei era diferita de scenariul standard pentru astfel de situatii:
- Putine sunt locurile in care m-am simtit atat de bine. Imi pare rau ca trebuie s-o vindeti.

Abia atunci mi-am dat si eu seama ca si mie imi placea casa :). Totusi, de mi-ar fi spus cineva ca ma legasem de acea garsoniera, i-as fi ras, senina, in fatza: Nicidecum, i-as fi zis. Totdeauna am considerat-o o locuinta ‘de trecere’. Si chiar de n-as fi crezut-o asa, eu nu ma atasez de locuri.

Si … am vandut-o (altcuiva, nu ciudatei doamne).
Care a fost, in cei 5 ani trecuti de atunci, unica tema recurenta a viselor mele?
Garsoniera.

De 3-4 ori pe an visam ca ma intorceam acasa. Ma ascundeam de vecini pentru ca stiam cumva, in vis, ca n-aveam dreptul sa locuiesc acolo. Ma apucam sa repar (de fiecare data altceva, dar ‘reparatul’ era secventa nelipsita). Uneori, noii proprietari erau in casa, dar gaseam mereu o cale de a-mi face loc acolo si, pana la sfarsitul visului, dispareau. Cu fiecare vis intoarcerea mea era tot mai elaborata, pentru ca in timpul visului eram tot mai constienta ca aceea era casa altor oameni.

Exemplificare/Ultimul vis
Actualii proprietari o parasisera de tot. Casa era ingrozitor de urata si eu ma bucuram ca e asa pentru ca mi se parea ca asta imi creste sansele de a ramane in ea. Nimeni altcineva n-ar fi vrut sa locuiasca acolo. De data asta, dupa ce cateva saptamani am locuit in garsoniera fara sa stie nimeni, am inceput sa vorbesc incet-incet cu vecinii (pana atunci ma ascunsesem de ei in fiecare vis). Le explicam ca m-am intors inapoi, ca cei carora le-o vandusem disparusera si ca am mult de reparat la casa, ca-i ingrozitor de darapanata. Usa de la intrare nu mai era deloc si eu cautam pe cineva care sa puna o usa noua. Munceam din greu la refacerea ei cand m-am trezit chemata de un om cu parul alb care statea la o masa pe un balcon aflat in prelungirea balconului meu. M-am dus acolo si batranul mi-a spus, privindu-ma in ochi:
- Irina, te rog sa intelegi. Asta nu mai e casa ta!

 … sfarsit
 
Sau cel putin asa am crezut. De la intalnirea cu batranul, nu mi-am mai visat casa… si credeam ca-i o poveste (in sfarsit) incheiata. Dar, lunile astea, cand am tot vrut sa-mi continui seria pisiceasca, nu am reusit sa scriu nimic coerent din cauza … casei. Toate pisicile mele au existat pe vremea cand am locuit acolo. Si de cate ori am inceput sa scriu despre pisici m-am pierdut in prea multe cuvinte dedicate casei.

Acum, ca am mentionat-o in post dedicat ei, sper sa pot trece cu povestile mai departe :).

Este o campanie de comunicare* pe tema (absentei) padurilor, campanie care are blog.  Pe blog ‘se cauta’ 70-80 de persoane care sa planteze brazi intr-o zona ‘taiata ca-n codru’ din Romania, in octombrie.  Mergeti sa cititi. Poate ne vedem la plantat. Desi, daca e sa ma iau dupa numarul cunostintelor mele interesate de arboricola ‘transfuzie’, AMP va trebui sa gandeasca un drastic sistem de selectie a participantilor.
Imi doresc ca asa sa li se intample :)

*campanie de comunicare initiata de Agentia de Monitorizare a Presei (AMP) in parteneriat cu Asociatia pentru Coeziune Economica si Sociala (ACES), Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice (ICAS) si Comitetul National Roman pentru Drepturile Copilului…. cu finatare Phare.

Il stiti pe DZ, ca v-am mai povestit de el (cand cu distrigazul sau cu heterosexualul impozant).

Ei bine, zilele trecute DZ se afla pe o terasa.  Zilele si mai trecute a participat la o emisiune a lui Oreste; DZ in calitate de homosexual, alti invitati mai mult sau (dupa cum veti vedea in continuare) mai putin celebrii – in alte calitati.

Pe terasa, DZ e abordat de o doamna care-i mentioneaza faptul ca l-a vazut la emisiune, si-l intreaba:
- Cine era domnul acela mai in varsta, cu palarie?

Raspuns corect: Johnny Raducanu (!!!)… :)

La cofetăria “Liliana” de pe 1 Mai au cele mai bune prăjituri din tot orașul. Frișca e adevărată, crema de cremșnit se face pe aragaz, ca acasă, nu din plic, savarinele sunt ca pe vremuri, iar eclerele sunt delicioase. Există până și câteva măsuțe unde îți poți savura prăjitura și limonada. Exact cum erau cofetăriile pe care le știu din copilărie. O adevărată falie temporală în care intri fără să-ți dai seama! Întotdeauna e coadă, iar cele câteva vânzătoare nu mai prididesc cu servitul.
În acea dimineață am intrat acolo împreună cu un prieten. Era ziua lui și voia să își trateze colegii cu prăjituri din cele “adevărate”. Ca niciodată, nici un client în cofetărie. Am început să studiem vitrina frigorifică.
- Mie nu-mi convine! spune una dintre vânzătoare cu obidă. Nu-mi dă ei concediu când vrea!
Colega ei se uita scârbită:
- Ai dreptate, tu. Unde să mă duc o lună? Vrei-nu vrei, tre’ să te duci în concediu.
- Păi eu ce-ți zic aici?, zice prima, roșie la față de ciudă.
Îmi amintesc că văzusem pe ușă un afiș scris cu pix albastru care anunța că urmează o lună de renovări, timp în care cofetăria va fi închisă. Din spate, din laborator, apare o a treia vânzătoare, cârlionțată și îmbujorată, cu o tavă de choux-a-la-crème în mână.
- Unde o pun? întreabă cu candoare.
- În cap la mine, acolo o pui, zice prima, nervoasă la culme. În vitrină, ce întrebi?
Adevărul e că nu le văzusem niciodată așa de nervoase. Însă un concediu obligatoriu nu e prea plăcut.
Cârlionțata a deschis ușa uneia dintre vitrine și a dat să îndese acolo tava cu prăjituri. Vânzătoarea cea nervoasă își dă ochii peste cap și, privindu-mă în ochi, spune ca pentru sine:
- Ia te uită, frate, un’le pune!
Și către neîndemânatică:
- La torturi le pui, fată? Păi acolo stau șanticlerele?
- Nu sunt șanticlere, sunt șoalacrem, i se răspunde cu superioritate nejustificată.
- Ce contează ce sunt? Dacă sunt prăjituri, le pui la prăjituri, nu la torturi. La torturi stau torturile! Țțțțțțțț….
Cârlionțata se conformează fără prea mare entuziasm, ridică din umeri a pagubă, se întoarce pe călcâie și dispare în laborator.
- Ei, v-ați hotărât? ne întreabă una dintre ele.
- Nu. Încă puțin, zic eu.
În acel moment intră pe ușă o doamnă.
- Biscuiți vărsați aveți?
- Da, răspunde vânzătoarea cea mai calmă. Biscuiți “Populari”.
- Sunt dulci sau sărați?
- Nu… Sunt așa… populari, vine răspunsul într-o doară.
Nelămurită, doamna iese fără să cumpere nimic. Mă pufnește râsul, dar imediat peisajul se schimbă din nou. Intră o doamnă în vârstă, cu nepoțelul de mână. Era mică, grasă, transpirată pe față și foarte supărată.
“Și asta are draci…”, mă gândesc eu.
- Dă-te de-acolo! Nu mai sta în vântul ăsta, că închilozezi! strigă ea cu răutate către nepot, un copil gras și imposibil, care l-ar fi întruchipat perfect pe domnul Goe.
- E aer condiționat, nu vânt! zice el maimuțărindu-se.
- Nu fi obraznic, că te altoiesc! i-o întoarce mă-sa mare.
- Să-mi iei fistic! comandă domnul Goe.
- Dacă ne mai rămân bani. Trebuie să luăm tort. N-avem decât cinci sute de mii. Aia ne-au spus să luăm, aia luăm, conchide ea.
- Spuneți, doamnă! zice vânzătoarea cea nervoasă.
- Un tort.
- Spuneți, domnu’, zice cealaltă către noi.
Fiecare și-a dat comanda, iar pachetele se înșiruiau cuminți pe tejghea.
Tortul este pus într-o cutie cu mânere și ajunge și el pe tejghea.
- Să-mi dați și alune, zice baba.
- Fistic, mamaie! strigă Goe cu disperare în glas.
- Fistic. Două.
- Mai multe, mamaie, nu doar două…, se smiorcăie copilul cel gras.
- Două sute de grame îți iau, lasă că a înțeles doamna.
“Doamna” trântește boabele de fistic într-o pungă și zice cu scârbă:
- De 5 lei ajunge?
- Da, da, ajunge. Da’ puneți-mi tortul într-o plasă.
- Nu încape în plasă, doamnă, îi răspunde vânzătoarea.
- Păi la domnii cum a încăput?
- Domnii are prăjituri, nu tort, zice ea, din ce în ce mai roșie la față.
- Și ce dacă? Ce importanță are? Vreau și eu o plasă!, zice baba, enervată.
- Nu-nțelegeți, doamnă, că nu încape? mârâie vânzătoarea.
- Chiar dacă ar încăpea, colțurile cutiei sfâșie punga, zic eu împăciuitor. N-am primit răspuns, ci doar o privire răutăcioasă din partea babei și una larg aprobatoare din partea vânzătoarei.
- Credeam că sunteți o cofetărie de elită!
- Ei, uite că nu suntem de elită că nu dăm pungi la tort! Dăm cutii.
Între timp, la cererea noastră, vănzătoarea care ne servea pe noi pusese un pachețel cu pricomigdale într-o punguliță, pe tejghea, între tortul bunicii și pachetele noastre. Baba întinde hotărâtă mâna, ia pachețelul cu pricomigdale și le bagă în sacoșă.
- Erau pricomigdalele mele sau fisticul doamnei? întreb eu vănzătoarea care număra deja banii.
- Pricomigdalele erau. Dați, doamnă, pricomigdalele înapoi!
Baba ne privește trăznită și ca acționată de o telecomandă nevăzută începe să țipe, cu o voce spartă și plângăreață:
- Da’ ce-aveți cu mine? Acu’ mă acuzați că fur? Se poate? Sunt femeie bătrână!
- Liniștiți-vă, doamnă, nu vă acuză nimeni, s-au încurcat doar pachetele, nu-i nici o problemă!, zic eu. Facem schimb și gata!
Dar deja atmosfera luase foc:
- Lasă că am văzut eu. Întâi nu vor să-mi dea pungă, după aia zice că fur. Sunt o femeie bătrână și operată pe deasupra! țipă baba. Lasă că am văzut eu, ați fost refractare cu mine de când am intrat! N-am să mai vin aici!
- N-o să murim de dorul dumitale! zice prima vânzătoare, albă la față de nervi.
Vociferările au continuat. Noi am ieșit din cofetărie în vacarmul bulevardului, o adevărată binecuvântare față de ce era în cofetărie. Eram în întârziere, căci altfel aș mai fi stat să văd ce se întâmplă. Îmi imaginam cum tortul ar fi ajuns în capul cuiva, indiferent de “tabăra” din care făcea parte… M-am întrebat totuși ce fel de om avea să iasă din bietul Goe, care rămăsese sub “vânt”, cu gura căscată și cu obrajii dolofani înroșiți de emoție, privind lupta dintre “mamaie” și vânzătoare.

scris de Mugur