avizier personal

Intr-una din saptamanile astea de vacanta am citit mult mai multe bloguri decat citesc de obicei. Ocazie cu care am constatat ca daca as citi mereu mai mult, probabil ca as scrie mai putin :). Am descoperit articole de blog care ar fi putut fi ‘ale mele’ (adica erau pe teme care ma interesau pe mine la acel moment si erau prezentate din perspectiva mea) si care erau gata scrise (uneori erau, categoric, si mai bine scrise). Asa ca eu de ce sa mai scriu ? Mai bine pun linkuri :)

Apoi, va informez ca in perioada asta in care n-am postat nimic am inceput, totusi, diverse texte. Le-am abandonat (insa) pe toate, inainte sa le termin, pentru ca nici unul din subiecte nu s-a dovedit a fi suficient de …inspirational.

Si n-as fi scris nici astazi de nu m-ar fi invitat cru sa deconspir publicului virtual care este filmul vietii mele. Ori asta era o coincidenta care m-a scos in sfarsit din starea de indiferenta. Pentru ca ultimul meu text inceput pentru blog si neterminat era legat de aceasta tema. Ma rog, oarecum pe aceasta tema. Era un text … confidential, in sensul ca incepusem niste confidente. De exemplu: stiati ca eu nu pot face conversatie pe tema filmelor? pentru ca, pe cele pe care le-am vazut, le-am uitat cu desavarsire. Uit tot. Iar daca vad un film a doua oara (sau a 5?) recunosc fiecare secventa pe masura ce se intampla (recunosc= stiu ca ’am mai vazut asta odata’), dar n-am idee despre ce urmeaza. Nici macar despre ce urmeaza peste cateva secunde. (dintr-o perspectiva optimista, asta e un lucru foarte bun: pot vedea acelasi film de mai multe ori, fara sa ma plictisesc).

Asa. Cum Dzeu sa spun eu (in aceste conditii) care este filmul vietii mele ? Am facut un mic sondaj de opinie printre cunoscutii mei (si cunoscatori de filme) si rezultatul a fost… telenovela. Mda, nu cred ca era nevoie sa apelez la ‘cunoscatori’ pentru a ajunge la asa ‘film’. Dar recunosc ca sunt partial de acord cu rezultatul. In viata mea, mai toti oamenii noi pe care ii cunosc se dovedesc a fi fundamental legati de oamenii vechi pe care ii cunosteam deja indeaproape. (Intr-o vreme ajunsesem sa cred ca in realitate exista doar 10-20 personaje principale. Orice personaj nou aparut, daca se dovedeste a fi personaj principal atunci are legaturi stranse cu unul din celelalte personaje principale; restul oamenilor ‘care este’, sunt de fapt figuranti, care apar din cand in cand ca sa contureze povestile personajelor principale. Ceea ce mie mi se pare a fi clar telenovelistic). Apoi e adevarat ca mi se intampla lucruri putin previzibile, dar dupa aparitia unui nou eveniment putin previzibil urmeaza multiple variatiuni pe tema sa .. de am senzatia ca-s in telenovela si pana nu apuca toate persoanjele sa povesteasca … tuturor personajelor ce s-a intamplat, nu putem trece la ceva nou.

Neindentificandu-ma (totusi) 100% cu telenovela, am continuat sa vorbesc despre asta si pana la urma s-a petrecut saltul calitativ. Adica am gasit un film care chiar seamana: Ally Mc Beal. Punctele comune sunt urmatoarele : (1) Personajele sunt ciudate si au umor. Si (2) totul se intampla in doua planuri : unul al realitatii si altul … adevarat :))) E serial, da, dar sper sa se puna.
Mai departe invitatia merge la Mugur si Oblia. Si catre oricine are o idee mai clara decat mine despre filme si viata sa.

LE: si la Diana (merge invitatia).

[Stiti vorba aia 'la barza chioara ii face Dumnezeu cuib'? ... Uite, exact asa am patit eu. Acum, cand eu nu scriu, a aparut Mugur :)]

Unii moare si-asa n-are!
Din nou în tramvai. Nici nu merită să-ti iei masină, doar pentru spectacolul gratuit pe care ti-l oferă ceilalti călători. De data asta, o femeie si sotul ei beat.
- Vino, mă, să stai jos!, zice ea autoritar.
- Ce tragi dă mine asa?, îi răspunde el indignat, abia vorbind.
- Păi, cum să nu trag? Iar te-ai îmbătat! Nu vezi, râde oamenii de tine!
El s-a uitat în jur (ca si mine, de altfel), si nu a zărit nici măcar un zâmbet pe fata cuiva.
- Cine râde, fă? Ăstia stă linistiti, nu vezi?
Ea parcă avea mâncărici la limbă:
- Că mă faci de râs, aia mă faci!
- De ce, fă?
- Din cauza la comportamentul tău când esti beat, d’aia! Betivanule!
- …?!
- În loc să aduci banii acasă, te duci si-i bei. Porcule!
Ei, aici, omul nostru s-a trezit un pic:
- Ia ascultă, fă, de ce mă faci pă mine porc, ai? Nu-ti aduc io bani acasă? Fă, păi prafu’ si pulberea s-ar alege de tine dacă n-as fi io!
- Ce mi-ai făcut tu mie, mă? Ce? Crezi că mă răsfeti? Păi în afară de bani de haleală ce-mi dai tu mie, mă?
- Păi, ce-ai vrea tu si nu-ti dau eu?, a zis betivul indignat, dând să se ridice în picioare.
- Stai, mă, jos, nu vezi că abia te tii?, spune ea. M-as duce si io în oras, să văd lumea, la un coafor, ceva…
- Ce coafor, fă? Nu-ti face cumnată-ta permanent? Vrei să dai banii pe coafor? Păi, nu ti-am luat eu bigudiuri din alea hoate când ai vrut? Fier d’ăla de-ntors n-ai?
- Nu se mai poartă buclele, zise ea cu o oarecare cochetărie. Acu’ se poartă întins!
- Păi zi-mi mie, că ti-l întind eu de nu te vezi!
- Io sunt amărâtă si tie îti arde de glumă!
- Nu glumesc, fă! Acu ti-l întind!
- Du-te, mă, că ne râde lumea!
Scena petrecută cu cinci minute înainte se repetă, cu adăugiri însă. Betivanul se întoarce pe scaun, se uită de jur-împrejur si întreabă răstit:
- Care râde acolo?
Toată lumea râdea deja pe înfundate. Pe cât de beat era, se vedea că era un om sugubăt. Ne-a făcut la toti cu ochiul si s-a întors către nevastă:
- I-am pus la punct pă toti! Si ce-oi fi asa de amărâtă?
- La manichiură n-am mai fost de nu stiu când!
- Păi, tot Gina, cumnată-ta, îti face si unghiile!
- Da, Gicule, da acu’ se poartă modelul ăla, frantuzesc!
- Ce vrei, fă, face si ea ce poate, Frantuzesc, englezesc… Cum o fi. Stii că n-are scoală multă, că n-a avut minte de mică.
Altă pauză, timp în care ea se pune pe plâns:
- Că mă duceam si la servici, dacă mă lăsai. Câstigam si io banii mei!…
- Păi, sigur! Tu îti cheltuiai banii pă unghii frantuzesti si io… Cine plăteste gazele, fă?
Si după o altă pauză:
- Si ce, n-ai fost tu la serviciu?
- Când, Gicule?
- “Când, Gicule? Când, Gicule?”, o maimutăreste el. Când am fost io în Turcia, în nouăscinci.
- Păi ăla era servici, Gicule?
La care Gicu, mândru de realizarea lor, a conchis, ridicându-se în picioare si bălăngănindu-se, astfel încât toată lumea să audă ce avea de zis:
- Am cumpărat o sută dă perechi dă blugi si-am trimis-o în piată cu ei. Stetea ca o doamnă toată ziulica! Ce stie ea? Unii moare si-asa n-are!
Aici toată lumea s-a prăvălit de râs. Într-adevăr, “unii moare si-asa n-are”! Depinde cum o iei. Poate e mai bine de ăstia care “n-are” asa ceva.
Betivanul a căzut din nou în fund, pe scaun, iar nevasta lui n-a mai zis nimic, convinsă că i se făcuse deja favorul suprem, doar că trecuse pe lângă ocazia de a fi o “doamnă” fără să o folosească. Si uite cum, în momente din astea, vorbe ca “Minte de femeie!” sau “La cratită!” nu mai par deloc deplasate.

Dragilor, iata in continuare un text al lui Mugur. Noroc cu el, ca altfel imi ramanea categoria ’special guests’ cu un singur post :)

Doliu cu… bucurie

De multe ori, călătoriile cu tramvaiul sunt plicticoase şi parcă prea lungi, asezonate din plin cu zgomot de fiare care astupă orice tentativă de a avea o conversaţie care să nu fie auzită de cei din jur. Nu însă pentru toată lumea, după cum aveam să aflu în acea dimineață de primăvară.
Mă bucuram de soarele de afară și de corcodușii plini de floare, când aud în spatele meu o întrebare mieroasă:
- Știți cumva vreun notar prin apropiere?
Nu fusesem eu întrebat, dar cum trei personae săriseră deja să răspundă, mi-am dat seama că ceva nu este tocmai în regulă. Așa că m-am întors ușor pentru a vedea totul cum trebuie. Într-adevăr, doamna care întrebase părea coborâtă dintr-un film de epocă. Rochia lungă, din voal negru, avea poalele franjurate artistic, pelerina de pe umeri era brodată cu mărgele negre, iar pălăria cu voaletă era o adevărată operă de artă, cum numai nunta Camillei cu prințul Charles am mai putut vedea. Pene negre fluturau ușor la fiecare hurducătură a tramvaiului, iar șiragurile de mărgele lungi se balansau pe bustul generos al doamnei, în timp ce mânuțele înmănușate în dantelă neagră și cu degetele acoperite de inele cu pietre multicolore încercau în zadar să își susțină în același timp proprietara și poșeta-plic, tocmai bună pentru o premieră la Operă. Arăta ca o pasăre mare și neagră.
- Da, la Piața Amzei, răspunde o bătrânică, evident prost informată.
- Nu mai e la Amzei, doamnă, zice un domn cu pălărie. Acu’ e o cârciumă acolo.
- Da, da!, se bagă un altul în vorbă. Că și au am fost acolo și când am intrat cu actele în mână m-a întrebat un vlăjgan dacă vreau o masă de două sau de patru persoane! Văzusem eu că era cam liber și cam curat acolo.
- Mandarin îi zice!, se trezește o doamnă de pe scaunul din apropiere, care desfăcea cuvinte încrucișate cu ochelarii pe vârful nasului.
- Mazadran, doamnă!, spune primul domn, evident deranjat de această a intervenție, total pe alături.
- Mazagran, zice scurt doamna în doliu. E un restaurant foarte nou și foarte chic, adăugă ea cu accent franțuzesc, clipind des din genele încărcate de rimel și țuguind buzele roșii. Ma-za-gran.
- Ce nume mai e și ăsta?, se miră băbuța. Însă nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
- Dar, totuși, unde găsesc un notar?, a întrebat din nou doamna în negru. Căci am niște afaceri de rezolvat și nu le pot amâna.
- Da, chiar așa, zice primul domn. Noi stăm de vorbă despre Mazargan și cucoanei îi trebuie notar.
“Mazagran, nu Mazargan, îmi venea să zic, dar nu aș fi vrut cu nici un chip să întrerup un dialog atât de interesant.
- E o notară ici-șa, la 7 noemvrie. Chiar în ștație are ghereta!, zice o țigancă cu o paporniță de flori, care se îndrepta către locul unde își vindea florile și, evident, știa bine zona.
- Birou, nu gheretă. Bine că n-ai zis tarabă!, zice indignat cel de-al doilea bătrânel.
- Lasă, bre, zice cu obidă țiganca, că matale n-ai știut nici atât. Etete! Vrea omu’ să ajute și uite ce primește în schimb! Bine că sunteți voi deștepți!
- Ia mai taci, că te dau jos din tramvai, zice primul domn.
- Ete scârț, io aici cobor oricum. Nu tre’ să mă dai matale jos. Ete cum cobor!, mai adăugă ea, pășind demonstrativ pe treptele tramvaiului. ‘ra-ți ai dracu’ dă boșorogi proști, vă caută moartea p-acasă și voi…, s-a mai auzit ea bodogănind de pe refugiu, cu papornița între picioare, înnodându-și cu sârg basmaua.
- Ce obraznică!, zice domnul.
- Da, că așa sunt ăștia, se mai băgă cineva în vorbă.
- Domnilor, domnilor, dar cum rămâne cu problema mea nerezolvată?, i-a întrerupt agitată doamna.
“Bine că n-a zis onoare nereperată!”, îmi spun eu în gând.
- A, da, se dumirește domnul cel în vârstă. La prima coborâți. La Domenii. Tranversați pe partea cealantă și se vede firma, pe o casă cu petunii la geamuri.
- Mersi, zice doamna, dându-și afectată ochii peste cap.
- Un necaz, fără îndoială, mai adaugă domnul, încercând să privească plin de compasiune toaleta de doliu a cucoanei.
La care doamna slobozește un râs cristalin, foindu-și penele de la pălărie:
- A, nu! Nu e necaz, e bucurie! E drept că mi-a murit o mătușă, dar este vorba despre o moștenire! Am de primit o moștenire!
Cu toții au rămas cu gurile căscate. Doar băbuța s-a dezmeticit și a spus mai mult pentru ea:
- Ia te uită, nici n-a pus bine mâna pe moștenire și iete-te ce s-a mai împopoțonat!
“Singura remarcă de bun simț a momentului”, mi-am zis, râzând în barbă.

Eram in trecere pe la biroul unui prieten vechi pe care demult nu-l mai vazusem.

Dupa intrebarile si raspunsurile de rigoare (cum iti mai e? ce faci acum? x/y/z/w/ et al ce mai fac?), el  ma intreaba:
- iti place porcul meu?
Se referea la o fotografie cu un porc alb cu pete negre de pe peretele din dreapta. In total erau vreo 6-7 poze, o parte cu cate un animal domestic si 2-3 cu oameni.  Niste imagini oarecum neobisnuite, daca ne gandim ca prietenul in cauza e geolog, iar de locuit, locuieste la bloc, in Bucuresti.

- e… dragutz, zic eu dupa ce-l privesc cu atentie. Ce-i cu fotografiile astea?
- sunt pozele unei familii la care am tot stat… intr-unul din locurile in care merg pe teren.
-… aha! Si… porcul? Ce mai face?
- e bine, urma raspunsul reflex. De fapt, probabil c-a murit, ca poza e de acum un an.
- …aha! (da, m-am repetat, dar n-am stiut ce altceva sa zic).

Ma mai uit un pic la poze si intreb:
- acolo, sus, ce e? Ala de langa cusca. Caine sau pisica?
- cainele lor negru. Ca aveau doi. Asta e ala rau pe care-l tineau legat.
- … si el? Ce mai face?
- a murit. Otravit probabil de vecini. Ca era rau, ti-am zis.
- si calul? Nu-mi spune ca si calul a murit! incerc eu sa glumesc.
- calul e o iapa si, din cate stiu eu, e bine. Dar avea 2 manji. Aia au murit, mancati de lupi.

Singurul animal ramas neintrebat era un vitzel.
-sper ca macar vitelul e bine, zic eu, depasita deja de atatea decese animale.
- vitelul a murit si el.
- glumesti?!
- nu
- asta de ce-a mai murit?
- … nu mai stiu. A, da. Era foarte mic si a murit maica-sa, vaca.

Despre oamenii din fotografii n-am mai intrebat nimic. Sper ca sunt, cu totii, bine sanatosi.