Cu mult timp in urma (2 ani?…3?) am facut schimb de IDuri cu un tip gasit pe net. Mi-a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiati. Habar n-aveam cum era in realitate. Nu l-am intalnit niciodata. N-am vorbit la telefon.
De ce-l trec atunci la prieteni? Pentru ca in anii acestia a fost cea mai constanta relatie a mea. Si cea mai ne-invaziva.
Eu sunt o ciudata. Cu mine nu se poate vorbi (nici pe net, nici in realitate) despre politica, filme sau muzica. Starea vremii, nici ea, nu este printre subiectele pe care le pot aborda. Nici despre sex nu prea vorbesc - pe net, cel putin. Si nici despre viata personala nu pot vorbi prea mult pe net. O pot mentiona, dar n-am vocatie pentru disecat online ‘situatii de viatza’. In aceste conditii, cu el am vorbit ani. Uneori doar cateva minute, alteori cate juma de ora. Uneori in fiecare zi, alteori cu pauze de saptamani. Stiu ca am ras mult. Mult. Umor usor cinic sau foarte cinic, dar mereu prezent. Uneori umor negru.
Si muzica. El, atoatestiutor in domeniu. Nevexat de faptul ca-s neinteresata de subiect, m-a luat asa cum eram si a construit agale, in timp, loc pentru cateva revelatii pentru mine. (Poate ati remarcat ca-mi plac cuvintele mari. In cazul asta nu-i exagerare. Multumita lui am descoperit constant (si, tot asa cum ziceam ca era si relatia, neinvaziv) cate o trupa pe care la vremurile respective am ascultat-o obsesiv. Eu care nu ascult muzica. Au fost revelatii.)
Cand l-am gasit, mi s-a prezentat cu un nume. Dupa vreun an mi s-a prezentat cu un alt nume si o ‘personalitate’ asociata. Care era epatanta si oarecum publica. Nu m-a interesat. Am luat-o ca atare. Dupa ceva timp am presupus-o adevarata, dar nu m-as fi mirat prea mult de-ar fi aparut din nou zicand ‘de fapt sunt altcineva’. Pana la urma am aflat, conjunctural, tot felul de detalii ‘reale’: culoarea masinii, ce facea ca job, pe unde bantuia, cum arata motanul (al carui nume nu l-am putut retine niciodata), probleme de trafic, meniul de la pranz, …
Nu pot sa explic cum si de ce, dar n-aveam nici o preocupare pentru corelatia care ar fi existat sau nu intre ce-mi zicea despre el si realitatea ‘adevarata’. Pentru mine era un fel de spirit virtual, duh al internetului sau cum vreti voi sa-i ziceti. Un personaj pe care il luam in varinta in care voia sa mi se prezinte si care n-ar fi fost afectat daca-si schimba ‘infatisarea’.
La un moment dat chiar m-am gandit ca de-ar fi sa am ocazia sa-l intalnesc as fi zis ‘nu’. La alt moment (cu cateva luni in urma) am ajuns sa-i zic ‘hai sa ne vedem. 15 minute. E de ras sa vorbim de atata vreme si sa nu ne fi vazut vreodata’. ‘Hai’, mi-a zis. ‘Iti spun cand am drum pe langa jobul tau. Mergem la o cafea daca esti libera.’ A ramas asa. Nu ma grabeam. Aveam impresia c-o sa fie mereu in preajma. Ca in viata reala n-avem locuri comune, dar ca relatia mea virtuala cu el n-avea cum sa fie afectata, in nici o directie, de o temporara coborare in realitate. Si ca o sa ramana peste timp. Oricat. Indiferent de inerente pauze. Mersese singura in absenta oricaror obligatii. Intelegea ce-i spuneam din 2 cuvinte. Putea urmari si raspunde pe cele 101 planuri de conversatie pe care le pornesc uneori in paralel. Radea la randu-i. Avea viata sa pe care o ducea, cum o duceam si eu pe a mea. Si dincolo de vietzile de zi cu zi ramaneau mereu cuvinte virtuale de schimbat.
Pe la inceputul anului a ramas o vreme pe net doar de pe telefon. L-am intrebat ce face. ‘Sunt bolnav. In spital.’ ‘Ok. Vbim cand scapi.’ I-am mai trimis cate un salut din cand in cand (‘nu-i nevoie sa raspunzi. vbim cand te intorci de tot’) si apoi a disparut. S-a rupt de net, mi-am zis. Pentru o vreme probabil. Si i-am alocat cateva ganduri pe saptamana, asteptandu-l sa se intoarca. Sa-mi zica. Orice.
Acum cateva zile bantuiam prin muzica mea in cautare de ‘ceva ce n-am mai ascultat demult’. Suede, am zis, felicitandu-ma de re-descoperire. See you in the next life – era titlul albumului. Il aveam de la el si se numara printre cele trecute mai sus la revelatii.
A murit. Am avut gandul clar-clar in cap. Si apoi au venit celelalte. Am luat-o razna. Nu moare nimeni din boala lui. Nu la varsta lui. Nu la inteligenta si rezonabilitatea lui. Si, pentru prima data, am dat search cu numele despre care-mi zisese ca-i real. Ma gandeam ca asa o sa-mi potolesc pornirile melodramatizante. N-o sa gasesc nimic.
Am gasit. Murise. Toate intrarile din prima pagina erau despre moartea lui. Si cei care scriau despre el si-l cunoscusera personal, descriau exact omul virtual pe care-l stiam eu: inteligent, rezonabil, umor, fara sa impovareze pe altii cu problemele sale, intelegand pe altii si problemele lor.
Mi-au mers la suflet cuvintele tale…dar mai ales intamplarea descrisa
Am prieteni virtuali la care tin intr-un mod care ma uimeste si pe mine si care imi cunosc poate, mai bine sufletul decat mi-l cunosc prietenii din real life.Poate ca monitorul imi da un curaj ce imi lipseste in fata chipurilor reale ale prietenilor, nu stiu…inca incerc sa inteleg prieteniile ce se incheaga in virtual, dar care au un impact simtitor asupra vietii mele…Insemnarea ta ma face sa ma gandesc la unul din prietenii mei care ieri m-a anuntat ca are probleme…si ca o sa dispara din lumea blogului…acum am cazut pe ganduri…nu vreau sa aflu intr-o zi ca…
Draga mea, te-am citi si am plans pentru prietenul tau, pentru tine…
Admir sincer modul simplu si cursiv in care scrii.
Indraznesc sa-ti transmit regretul pentru pierderea ta, fiindca e o pierdere…Doamne, trebuie sa-mi abtin lacrimile ca ma vad fetitele mele
Am sa revin draga mea…si sper sa te gasesc bine…sper, fiindca te admir sincer pentru modul frumos in care scrii…
Thelma, multumesc de ganduri
intr-o prima faza am vrut sa opresc posibilitatea de comentare la acest articol pentru ca nu voiam sa trebuiasca sa reactionez la eventuale comentarii ‘nepotrivite’. comentariu tau e ‘potrivit’ :)… dar uite ca tot nu stiu sa-ti raspund… :) … :(
din nou un post foarte frumos; am stat cu sufletul la gura pana la sfarsit; iar la sfarsit am simtit si tristete si parere de rau, dar nu intr-un fel nashpa; doar ma gandeam: “nu s-au intalnit niciodata; offf!”
am avut retineri cu lasatul unui comentariu, tocmai de teama sa nu sune aiurea, de aia am scris aici mai tarziu.
frumoasa poveste. si trista. oricum ar fi, eu cred ca e mai bine sa cunosti un astfel de om, fie si pentru putin timp, decit sa nu-l cunosti deloc. chiar daca o asemenea plecare brusca lasa un gol. eu cred ca a plecat, pentru ca, vezi tu, “see you in your next life when we’ll fly away for good”… (fiindca tot vorbeai de suede)
Gramo, multumesc (iar) de promovare.
@ flippy: am vinovatia/regretele pe care prespun ca le ai adesea atunci cand moare cineva … unele lucruri le-as fi facut altfel, de-as fi stiut… mi se pare ca e o relatie in care eu am avut mult de castigat si am dat prea putin.
Dar, tot asa ca tine zic si eu. Cu voia intamplarii, am avut parte de un privilegiu. Pentru care ma bucur. In plus, am linistita, ciudata si noua senzatie ca am un prieten … cumva… ‘palpabil’, in lumea de dincolo… :)
Sa ii fie odihna cu pace!
E interesant cum… in lumea asta … “ireala”… ne atasam unii de ceilalti…legam strans nodurile retelei… si SIMTIM pentru ceilalti…cu privire la ceilalti
O insemnare extraordinara!
nu pot sa spun nimic >:D
scuze, trebuia sa fie o imbratisare.. >:D
Ce relatie frumoasa! Nu stiu de ce, dar asta e adjectivul care-mi vine in minte: frumos. Si nu tristete, un fel de melancolie ma incearca.
Te si invidiez un pic…
G.
see you in another life…
eu cred ca asa o sa fie.
Mi-a rămas în minte povestea ta… Atât m-a şocat asemănarea dintre ceea ce ai povestit tu cu o întâmplare păţită de-o prietenă de-a mea… A cunoscut un tip pe net, şi-au vorbit mult pe net… Dar tocmai când se apropia ziua în care urmau să se întâlnească, el a murit într-un accident de maşină… Şi ea a rămas cu durerea… A întâlnit şi alţi bărbaţi, dar ea m-a asigurat că niciodată n-a trăit cum a trăit cu cel accidentat… Deşi nu s-au întâlnit niciodată, iar ea deja se întâlnise cu unii din ei… Dacă la tine era melodia “See You in Another Life”, la ea era filmul “The Butterfly Effect”…
decat prieteni falsi pentru o viata, mai bine unul adevarat…trecator
nu am cuvinte sa spun mai mult
frumos
bine scris si impresionant.
ce mai, chiar mi-au dat lacrimile:|
mai mult nu stiu ce sa scriu…
multumesc tie vio si multumesc tuturor celorlalti. sper insa sa nu va creez asteptari nerealiste …:) despre lucruri care tin de suflet nu cred sa mai scriu curand; acest text e o exceptie, fiind generat de o situatie pe masura :(. si chiar si aici, nu ma descurc nici macar cu raspunsul la comentarii :D
oare aja mi se va intampla si mie cu prietenul meu virtual?…m.ai pus pe ganduri…viata e atat de scurta si nu merita sa ne spunem ca vom face unele lucruri mai tarziu…asta poate insemna ca nu le vom putea face niciodata…
trista poveste…imi pare rau…
m-a emotionat foarte mult sa stii!!!
cat de real e virtualul….