Arhiva pentru martie, 2007

Special guest: homosexual

Am gasit urmatorul text scris ca si comentariu la un post de-al meu mai vechi. Pentru ca ar fi pacat de el sa ramana doar comentariu, iata-l in continuare, aproape integral. Sper ca autorul sa fie ok cu schimbarea de pozitie suferita de vorbele sale :)

Pentru ca sunt un gay mai …”putin tanar” (imi place eufemismul acesta) decat voi :)) si pentru ca aici a venit vorba si de orientare sexuala si de schizofrenie, as vrea sa va povestesc ceva adevarat si hazliu (din pacate) din viata mea. As zice tragi-comic:)

In “iepoca de aur”, evident ca toti psihiatrii (din Romania) spuneau ca homosexualitatea e o boala. De fapt nu chiar toti, mai erau unii si bine informati, dintre care insa unii erau oamenii politiei si securitatii. Nu am povestit niciodata adevarul despre acel timp; daca as face-o multi psihiatri care inca lucreaza ar baga-o pe maneca:). Oricum, m-am prezentat la un psihiatru in Bucuresti, dupa ce am terminat facultatea (nu dau acum numele) sa-i spun ca vreau sa ma “vindec” si sa alerg dupa femei, ca nu mai vreau sa fiu batut si umilit. A inceput prin a-mi da un tratament cu testosteron care ma facea sa gafai ca o catea in calduri pana si in metrouri, si sa ma frec pana si de “militienii” tineri:)…si am mai incasat cate una de la diversi.

Dar mi-a spus si ca trebuie si sa-mi dea o luna de concediu “medical”(tocmai intrasem in serviciu, dupa facultate) ca sa rezolvam problema. Pentru a fi legal, trebuia sa gaseasca si un diagnostic ca sa ma interneze trei zile (de atat avea nevoie ca sa-mi dea un concediu de o luna) asa ca va trebui sa accept sa stau in “salonul lui” printre tot felul de bolnavi mintali, inclusiv schizofreni.

Am acceptat si, infricosat de tot am adormit in prima noapte cam cu greu. La ora 1 noaptea, baiatul de langa mine , un schizofren de 19 ani care isi ura mama de moarte (specialitatea lor), m-a trezit cu un pocnet ingrozitor; am sarit ca ars. Isi luase scandurile de la pat (nenorocitul de salon avea paturi cu scanduri sub saltea!) si le trasnea de patul lui! Din fericire nu mi-a facut nimic! Ar fi mult de scris si de ras in legatura cu cele trei nopti, dar esentialul ce l-am invatat acolo a fost ca oricat de grava era boala fiecaruia, toti gemeau jalnic si rasuflau greu pana la ora 4:30 cand plecau medicii si asistentele din schimbul unu,(venind numai surori medicale in chimbul doi, ele nu prea calcau prin salon cu zilele) dupa care rasuflau usurati, normal, si “nebunii” incepeau sa joace sah si mai ales…table pana noaptea tarziu. De atunci stiu ca in toate “bolile mintale” exista si o buna doza de teatru.

Dupa cele trei zile si nopti de groaza, in sfarsit Marele Doctor (trecea drept o somitate in Bucuresti) si-a dezvaluit planul lui maretz si stiintific de transformare radicala a mea intr-un heterosexual focos sadea: sa o determine pe una din asistentele lui sa se culce cu mine!
Am ramas ca trasnit, pentru ca la asta nu ma gandisem, dar parca mi-a dat in cap cu propunerea asta, pentru ca biata fata mai era si lalaie, murdara tot timpul si ii mai si curgea tot timpul nasul…biata de ea! (fiind homosexual, s-ar putea sa mai si exagerez cate putin pe ici - pe colo; nu toti putem fi total neutri in aceasta privinta:)

Toata problema era acum in curtea mea: doctorul mi-a tinut o predica si m-a trimis acasa, in speranta ca nu voi fi chiar atat de greu de cap incat sa nu inteleg ca efortul fetei trebuia platit si inca bine, fiind un exercitiu medico-stiintifico-blablabla “la cerere”.

Dar el nu a inteles deloc sticlirea de bucurie din ochii mei care a aparut cand mi-am dat seama ca se intrevede scaparea de un asemena chin: o sa fac pe tampitul ca altfel …ma f..e biata urata! Credeam ca-mi va da din nou pastile si injectii; puteam inghiti pastilele oricat de amare ar fi fost, dar ceea ce-mi cerea el era mai rau decat cele mai amare dintre ele!
Evident, as fi platit oricat sa nu ma culc cu ea, nu invers!

Si asa au mai trecut cateva zile pana cand am primit telefonul fatidic de la fata: ca nu vrea sa se culce cu mine, pt ca are iubit! Desi intuiam ca s-a ales praful de tot tratamentul meu de heteeerrosexualizareeeee…., totusi am respirat usurat si mi-am continuat luna de “tratament” pe ici pe colo, si anume pe unde puteam gasi baieti draguti si bine dotati, chiar daca unii ma amenintau mereu ca ma parasc la politie. Unul dintre baieti, de o frumusetze de inger, poate ca vea 18 ani, poate ca nu…m-a amenintat odata serios intr-un cinematograf: ori imi sugi pula acum, si de azi incolo in fiecare zi, ori te torn la politie ca esti “din aia”…Mi-a fost frica si de una si de alta, asa ca am ratat ocazia!!! Dar mai tarziu cand am auzit care era idealul baietilor romani de atunci(”ori ma fac securist, ori fug in America”)am inteles in sfarsit validitatea dihotomiei adanci “ori Dumnezeu-ori Satana”, atat de raspandita in spatiul mioritic.

Nu am amintit diagnosticul -stabilit de comun acord cu medicul-: “syndrom dyscordant”. Cu ygrec. Eu as fi pus si cate 2 puncte pe fiecare ygrec, ca fetele tampite in jurnalele lor despre iubirea lor pentru Wally, Giony, sau Tony. L-am acceptat pentru aerul sau realist, pentru ca evident ca exista o mare discordantza intre ce voia societatea de la mine si ce aveam de oferit eu societatii:)))). Toti medicii cu care am avut de-a face erau grozavi la diagnostice, vorba unui baiat venit si el la tratament care tzipa pe hol: “mai baieti, nu va mai f..;.in c.. ca asta va face rau la diagnooostic!” Un alt diagnostic la moda era “tendinte Homosexuale”, scris total indescifrabil si cu un H cu niste bucle inventate care acopereau tot scrisul si faceau imposibila orice incercare de a citi cuvintele respective.

Oricum, imi intrase in cap ca e adevarat ce spun doctorii, ca sunt bolnav “mintal”, asa ca am urmarit foarte atent reactia colegilor mei dupa ce m-am intors din tratament la serviciu. Ma gandeam eu: daca sunt bolnav mintal, primii care isi vor da seama de asta vor fi cei care lucreaza cu mine!

A trebuit sa inventez pentru ei o alta poveste, asa ca m-am inspirat din boala de inima a mamei mele. Am gasit o reteta a ei pe care scria “Tahicardie” (boala de inima, cand bate inima prea repede) si am inventat o noua boala: “Tahicardie pe baza Nervoasa!” (Va jur ca totul e adevarat, nu inventez nimic acum! Pe astea le-am inventat atunci!) Trebuia sa explic de ce aveam concediul medical dat de la Neurologie-Psihiatrie si nu din alta parte si am socotit ca o boala cu un nume serios ca acesta, dar fara aluzie la nici o forma de nebunie, va tzine!

Nici acum nu ma pot stapani sa nu rad cand imi amintesc de fatza mea de mironositza cand am aparut la centrul de cercetari unde lucram:), si cum le-am spus cu pasiune despre boala mea. Toata lumea murea de curiozitate, evident, pentru ca poporul roman cum stim e curios, dar intrucatva discret (cine o crede si pe asta e mare:) Toate cucoanele m-au compatimit si eram fericit ca “ma cred”, pana cand colegul meu mai tanar si foarte chiulangiu Doru m-a luat deoparte si mi-a soptit: “Cu mine te rog sa lasi gargara! Spune exact ce spaga ai dat si care e doctorul ala, ca vreau si eu sa merg cu gagica o luna la munte!!!”

Am izbucnit atunci intr-o veselie fara leac, intr-un hohot de ras care nu se mai termina, pentru ca atunci am inteles eu pentru prima oara in viata ca desi sunt homosexual, totusi nu sunt “bolnav mintal”.

Ce sarbatorire a urmat, nu pot sa spun! M-au insotit baietii de la veceul din Piata natiunii, la veceul de la Inter si chiar pana la veceul din piata Romana!

Si atunci mi-am adus aminte ca fiecare om traieste in lumea lui: biata mama cand voia sa ma trimita undeva, imi dadea directiile incepand cu Biserica Sfanta Vineri, continuand cu Biserica Coltea si Stavropoleos, apoi unchiul meu Dorel, un betiv cu faima, imi dadea directii folosindu-se de restaurantul de la Inter, apoi “Pescarul” apoi de la “Ambasador”, iar eu am strabatut tot acel drum de la biserici la restaurante si veceuri pentru a ajunge in sfarsit in culmera fericirii acasa, topaind si jucand, strigand: Eu sunt homosexual dar nu sunt bolnav mintallll!!!
Am dovada!!!!!

(Anton-Stefan)

Unde este ‘city limits’? sau Unde se duc blogurile cand se duc?

Unde e Bucharest Republic? Unde-s jaunetom, trecatorul, radiocap si haruki? 

Stie cineva? 

Pentru cine nu intelege: la http://jaunetom.wordpress.com exista pana mai ieri-alaltaieri un blog colectiv, al carui nume nu mi-a fost niciodata clar. In header scria si city limits (intr-o parte), si bucharest republic (intr-alta).  Oricum s-ar fi chemat, acum nu mai este. E prima data cand un blog mi-a disparut din fata ochilor. Pur si simplu. Fara preaviz. 

Bloguri mutate, neglijate, abandonate am mai vazut. Posturile vechi insa ramaneau acolo, puteai chiar comenta ‘in pustiu’ daca asta-ti oferea satisfactii. Puteai invoca autorul absent: intoarce-te! 

Am pomenit si bloguri a caror inchidere e anuntata din timp, asa incat cititorii sa aiba ocazia sa zica hai, nu te termina, hai nu te inchide, hai mai scrie te ro-oo-og!  Stiu si bloguri intrate in stand by, cu singura pagina disponibila continand anunturi de tipul ‘blog in curs de restructurare’.  Chiar daca adevarata restructurare nu se mai intampla, despartirea parca nu e asa traumatica. 

Si d-aia zic: ar trebui sa existe o regula universal respectata care sa protejeze drepturile si trairile cititorului de blog. Cata vreme un blog are un numar de cititori mai mare sau egal cu 1 (unde 1 e diferit de autor), autorul sa fie obligat sa zica ‘la inchidere’ ceva, orice. Fie si ‘acest blog s-a terminat’.

********************

LE: City Limits s-a intors la locul lui, neschimbat, netulburat si in mod la fel de inexplicabil [:P] cum a disparut. As putea modifica titlul postului acum: Intoarcerea fiului ratacitor … sau Totul e bine cand se termina cu bine. :)

*******************

LE2: CL a disparut de la locul lui, la fel de inexplicabil cum ziceam in LEul anterior :) ca aparuse :)… Iata link de clarificare pentru cei care ajung la mine cautand City Limits.

Femeie desteapta, femeie proasta

De cateva saptamani trec aproape zilnic, pe langa un Help Net in vitrina caruia scrie cu litere artistic desenate pe un omoplat de doamna:

Femeile destepte au pielea mai frumoasa. 

In primele zile am inceput prin a silabisi afirmatia, fara sa-i aloc ganduri suplimentare.  (De ce sa ma bag in seama? Reclama era adresata femeilor destepte. Treaba si pielea lor.)  Cu timpul insa, acumularile cantitative (ma refer la privitul meu vitelin/pisicesc si repetat la mesaj, ca farmacia e intr-o statie RATB in care-mi petrec o parte semnificativa din viata) au dus la saltul calitativ: am inceput sa ma gandesc.

Dupa cum urmeaza: oare au pielea mai frumoasa decat cea a femeilor proaste? Sau femeile destepte au, pur si simplu, pielea proprie tot mai frumoasa, pe zi ce trece?  [Caz in care afirmatia devine extrem de ofensatoare la adresa femeilor, in general; la toate femeile pe care le stiu eu, odata cu trecerea timpului, pielea a devenit… oricum numai mai frumoasa nu. Cum femeile obisnuiesc sa imbatraneasca, traducerea politically necorecta a sloganului ar fi ‘femeile sunt proaste’.  Dar nu, nu cred sa fie asta interpretarea.]

… Oare merge si invers? Adica daca “femeie desteaptapiele frumoasa” atunci si “piele uratafemeie proasta”?  In cazul asta inseamna ca s-a dus vremea testelor de inteligenta pentru femei. Ar trebui elaborate teste noi: Ai cosuri? Puncte negre? Piele aspra? Riduri? Pete? Da’ nasul? Nasul luceste? (cu variante de raspuns: da, nu, uneori, nu stiu… si cu punctajul aferent)  Si gata, rezulta IQul!… Oare se aplica si barbatilor? Barbatilor metrosexuali?

 Imi si imaginez interviurile de job, in viitor: intervievatori isi trec cu seriozitate si profesionalism o lupa din mana in mana, examineaza pielea candidatilor si completeaza grila de evaluare.  Atunci o eventuala scrisoare de refuz va suna asa: multmim pentru interesul… bla-bla.  Din pacate, desi ati inregistrat un punctaj foarte bun la testele de abilitati, ati fost depunctat(a) la categoria coshuri. 

Ieri-alaltaieri, coplesita de atatea intrebari ramase fara raspuns, m-am apropiat de vitrina si am citit ce scria cu litere mici, clasice, alaturi de femeia cu omoplatii goi si partial inscriptionati: Pentru ca se dau cu dermocosmetice, nu cu cremute luate de la supermarket.(…) Intr-o prima faza m-am blocat. Ca femeie mai putin desteapta (probabil), habar n-aveam ce-s alea dermocosmetice.  Dar am citit cu atentia continuarea: Daca vrei si tu sa treci pe dermocosmetice vino in farmaciile HN…si am inteles. Reclama era nu pentru femeile destepte, cum am crezut initial, ci pentru cele proaste. Pentru proastele care vor sa devina destepte. Dermocosmeticele sunt ceva ce se cumpara de la help net si pe care ‘treci’ atunci cand vrei sa te faci desteapta. In acest fel vei avea o piele mai frumoasa.

Doamnelor, poftiti! :)

Poza

Centrul de Informare a Turistilor

PS:  Cer iertare capitalei culturale europene 2007 dar, fara legatura cu poza de mai sus (care e ‘de sine statatoare’), am s-o vorbesc de rau (pe capitala). Eu am ajuns in Sibiu doar cateva ore, in trecere. N-am apucat sa intru in legatura cu evenimentele culturale. M-am plimbat pe strazi pe care le mai vazusem si am mancat (bine) ‘la turn’.  Linistea impusa de ‘strazi’, mancarea ok si prea multa a ‘la turnului’ m-au gasit pregatita sufleteste pentru ele (ei, recunosc ca pentru doamna de la bar care-si facea unghiile cand am mancat eu nu eram chiar pregatita sufleteste, dar nici nu pot spune ca a fost o experienta marcatoare de viata). 

Asa ca, cel mai mult m-au impresionat lucrurile la care nu m-am asteptat: gara-shantier (in renovare, cu indicii ca, de-ar fi sa redevina functionala, asta se va intampla in viitorul indepartat) si zona imediat inconjuratoare ei. “Zona” de care va zic arata deprimant, cu noroaie, gropi, gunoaie si, la ora la care am ajuns eu, intuneric.  Nici un indicator care sa te conduca de la gara spre locurile unde s-o intampla cultura.  Angajatii garii, prietenosi si senini, par colonisti abandonati de ‘imperiul mama’, pionieri care incearca sa incropeasca din lumea primitiva disponibila o urma din civilizatia lasata acasa.

Eu pot sa inteleg, cu bunavointa care ma caracterizeaza, ca edilii orasului au fost luati pe ‘nepregatite’ /au pierdut cu totul gara din vedere, dar ar putea macar sa puna in gara un banner (… medieval) pe care sa scrie: ‘capitala culturala europeana- incolo. 5 minute de mers pe jos’. (dragi edili, daca-mi urmati sfatul de mai sus, rugati 2 dintre cetatenii atat de prietenosi ai sibiului sa stea seara cu 2 faclii pe langa banner!).

Mi-a scris primarul

Cu vreo doua saptamani in urma am primit un plic de la primarul sectorului in care domiciliez, si anume de la dnul Cristian C-tin Poteras. L-am deschis si, in drum spre cosul de gunoi, am intors foaia A4 pe ambele parti, din reflex.  N-a mai ajuns la gunoi pentru ca pe verso-ul scrisoricii mi-au sarit in ochi niste semne de exclamare: “Problemele voastre sunt si problemele mele! (…) Am fost si vom fi o echipa si impreuna vom reusi! (…) Iti doresc sa ai un an mai bun (…) si sa imi impartasesti in continuare problemele si ideile tale! Impreuna suntem mai puternici!

… M-am asezat, emotionata, pe primul scaun care mi-a iesit in cale.  Sentimente si ganduri amestecate m-au cuprins.  M-am simtit dupa cum urmeaza:

***vinovata: eram parte dintr-o echipa (cine stie de cand?… probabil ca de la alegerile trecute incoace) si habar n-am avut! 

- De la ce partid e Poteras? o intreb pe maica-mea aflata, providential, prin preajma.

- PNL. L-ai votat, imi raspunde impasibila (impasibila deoarece, dupa vreo 10 ani in care a incercat sa discute cu mine probleme arzatoare ale contemporaneitatii fara sa obtina rezultate, s-a resemnat cu gandul ca politica nu intra in sfera mea de interes.)

Uf! Simt cum imi creste vinovatia cu inca 10%.  In timp ce orice locuitor din sectoarele 2 sau 5 isi poate spune numele primarului propriu si trezit din somn la ora la care cenusaresei i se transforma caleasca in dovleac, eu functionasem ani de zile intr-o echipa condusa de un om despre care n-aveam habar nici macar apartenenta politica! … Ma intreb ce-ar zice de-ar afla asta tovarasii mei de echipa! M-am intalnit cu ei de atatea ori pe strada, in lift, in magazine, la metrou, in piata (dar unde nu ne-am intalnit?) si eu nici macar n-am schitat o privire de recunoastere!  Cate vanzatoare nu s-or fi simtit vexate de faptul ca le vorbesc cu ‘dumneavoastra’, cand (dupa cate inteleg din scrisoarea lui Cristi) cultura sectorului nostru prespune tutuirea membrilor echipei!

***usurata (si, bonus, mai puternica): nu sunt singura cu problemele mele! Colegii de serviciu si prietenii cred ca se vor simti la randu-le usurati si recunoscatori primarului dispus sa imparta cu ei problemele si ideile mele.

***nelinistita: oare ce asteapta Cristi si restul echipei de la mine de acum incolo?? 

Draga Cristi!

(da, vorbesc cu primarul acum. Si folosesc formula de adresare sugerata de el, care mi-a scris mie cu ‘draga doamna!’)

Imi cer scuze pentru intarzierea cu care raspund, dar scrisoarea ta a ajuns cand eu eram plecata din sector. 

Multumesc de informare. Am aflat ca avem ‘birou unic’ la primarie (sper sa n-am nevoie de el), ca ai renovat majoritatea scolilor (te rog mult, termina-le pe toate in max 2 ani, ca ajunge copilul meu la virsta scolara), ca te-ai luptat cu gripa aviara si ca stii ca nu sunt locuri de parcare.  Bravo!

Despre partea cu echipa ‘care este’, ok: ramanem, vorba ta, cum am fost. Totusi, imi permit sa-ti atrag atentia ca o exagerare (exclamata!) intr-un domeniu care mi-e cunoscut (de ex: Am fost o echipa!) imi determina automat gandul ca si celelalte afirmatii ale tale ar putea fi tot exagerari.

Altfel, eu sunt bine sanatoasa, ceea ce-ti doresc si tie. 

Femeia simpla, sector 6 

Telegrama

Sunt la munte. Ma intorc in Bucuresti pe 16 martie, iar pana atunci nu cred sa mai ajung la net.

Cel mai frumos post

Frumusetea e ceva ce nu se cade a fi povestit… trebuie vazuta personal. Poti cel mult, si asta doar in rare si fericite cazuri, sa manufacturezi o noua frumusete, inspirat de frumusetea care ti-a fost punct de plecare.  Eu n-as putea decat sa disec, sa explic… dar ‘farmecul’ care mi-a generat analiza mi-ar scapa printre degete. Din cauza asta declaram odata ca despre lucrurile foarte frumoase eu nu pot scrie.

… … … … 

Oblia nu vrea ‘publicitate’. Nu-si trece linkul blogului atunci cand comenteaza… nu comenteaza decat pe blogurile care reusesc sa si-o imprieteneasca. Dorintele ei conteaza pentru mine. 

… … …

Cu toate astea nu pot sa nu spun: scriiturile obliei sunt f r u m o a s e. Iar ultima este atat de frumoasa incat, daca as fi scris-o eu, si daca scopul scrierilor mele ar fi fost sa ajung sa fabric frumusete, aici ar fi fost sfarsitul productiilor mele literare.  Pentru ca mi-as fi atins scopul :). 

Draga Oblia, imi cer iertare pentru ca-ti adresez public vorbe absolute, probabil indecent de absolute pentru standardele tale.  Am vrut intr-o prima faza sa-ti cer voie sa fac asta :)… Dar dup-aia mi-am adus aminte ca blogul meu e ‘fara obligatii’ si scriu pe el ce vreau:). 

Asadar, doamnelor si domnilor, mergeti si cititi postul din cauza caruia am ajuns acum sa scriu.

Pentru ca am prea mult de lucru

Pentru ca am prea mult de lucru, pentru ca nu am cum sa ma descurc, pentru ca si de-as munci non-stop tot n-as avea cum termina ce-am de facut, pentru ca am obosit la cap… m-am oprit. Si mi-am lasat creierii sa produca ganduri inutile, ca de d-alea centrate pe rezultate m-am saturat.  

Context: Sefa mea (la randu-i prea muncita) zice (o data la 2 zile): ‘ca sa ma descurc in perioada asta ar trebui sa ma clonez’. 

Ei, mie la oboseala imaginatia imi zburda. Astfel:

Simpla clonare nu ar rezolva acum problema … De ne-am clona noi toti cei care avem urgenta nevoie de ajutor pe care doar noi ni-l putem oferi (fara instruire suplimentara sau alte alea) am ajunge in nedorita situatie de a ne pricopsi cu o responsabilitate in plus, exact acum cand suntem in criza de timp (peste toate, cineva ar trebui sa se ocupe si de cresha; ca ne-ar trebui o cresha pentru clone, nu?…).

 Deci clonarea traditionala pica. 

Ramane clonarea raeliana. La raelieni clona are direct o varsta majora si ai optiunea de a transfera clonei toata experienta si toate informatiile detinute de original. Aici insa ramane problema ca extraterestrii (cei care au tehnologia pentru clonare) par sa fie dispusi sa te cloneze doar inainte sa faci Marele Pas (cand stai sa mori, adica). Sa zicem c-ar fi cat de cat ok… O irina de 18 ani cu mintea mea d-acum si venita ca din concediu poate s-ar descurca mai bine (… e discutabil. Ca daca vine cu starea de dupa concediu are nevoie de o saptamana ca sa-si intre in mana).  Dar mie (si cred ca si shefei, si colegilor) imi (ne) trebuie clone care sa munceasca in cot la cot CU noi. Inlocuitori unici, fie ei si proaspeti, n-ar rezolva problema. 

Ok. Sa zicem ca pentru o cauza nobila, renunt la unul din proiectele pe care le am de scris si scriu in schimb un proiect prin care sa conving extraterestrii de necesitatea abrogarii prevederii care nu lasa ca o clona sa functioneze in paralel cu un original (sau cu o clona de generatie mai veche). Si-i conving. Si ne cloneaza. Cate 2 clone de persoana, just in case. 

Sefa mea clonata cred c-ar fi ok. Are loc suficient in birou pentru 3 persoane si, oricum, ea are destule intalniri de lucru, conferinte, seminarii in afara organizatiei… daca ar fi in 3 exemplare cred ca tot doar cu unul pe zi ne-am intalni. 

Noi, ceilalti, clonati… ei bine, aici incepe cosmarul.

In primul rand eu nu vreau sa ma intalnesc cu mine pe aici, prin organizatie. (si cum clona ar veni cu firea mea, sunt convinsa ca nici ea nu si-ar dori asta). Cum ar fi sa ma duc sa-mi iau o cafea si sa n-am loc de mine? (care, presupun, ca as (ar) vrea o cafea in aceeasi clipa).  Sau: ma duc sa fumez (la locul de fumat, desigur). La noi, la locul de fumat, se munceste uneori dar, in principiu, se fumeaza si se socializeaza. Asadar merg la locul de fumat cu totzi neuroni folositori jobului odihnindu-se si cu catziva dintre neuronii reponsabili cu conversatia in stare de functionare. La fumat, gasesc pe cei 3 CG (colegu’ din departamentul financiar+ 2 clone ale lui) privind unitar, fiecare in hartiile proprii. Ma ignora. Toti trei! (ca doar sunt la fel).

- Vorbeste cu mine! (zic eu autoritara). Ca d-aia avem loc de fumat, sa avem unde schimba o vorba prietenoasa sau nu cu colegii. (vorbesc la singular pentru ca ma adresez tuturor si oricui; oricum nu exista diferente intre ei)

- tocmai am vorbit cu irina. A plecat acum 2 minute. Am de lucru. (mi-ar raspunde impasibil(i) unul dintre ei sau totzi in cor). 

Nu, multzumesc.  Hai ca ma intorc la ale mele.

PS: textul de mai sus are rol de mesaj explicativ; explica de ce n-am scris mai nimic in aceasta saptamana si de ce (probabil) nu voi scrie nimic nici saptamana viitoare.


Statistici (parerea WP)

  • 81,288 hits

Musafiri