avizier personal

Am fost lepshuita (demult) de de_ce sa povestesc ce faceam in decembrie ’89.  Am promis (atunci) ca spun si abia acum ajung sa ma tin de cuvant. 

Dragii mei, si in acel decembrie (dupa cum m-am plans si in alte posturi) eu eram mai in varsta decat 80% dintre cititorii mei actuali (procentul ia in considerare si acea parte a cititorilor care urma sa se nasca abia ulterior).  Aveam 19 ani si o prietena, fosta colega de liceu, care avea un tata cu oarece grade militare.  Tatal ei ne-a aranjat sa mergem 2 saptamani la Sinaia, intr-o vila ‘de protocol’, cu scopul de a invata sa schiem.  Noi plecaseram din Bucuresti cu putin dupa 16 decembrie; la momentul plecarii auzisem zvonuri ca s-ar fi intamplat ceva la Timisoara dar n-aveam nici un indiciu de semnificatia pe care aceasta data o va capata ulterior.

Dupa cum unii dintre voi ati aflat poate, in acel decembrie nu a nins –consecinta pe termen lung fiind ca nici pana in zilele noastre nu am mai invatat sa schiez.  Consecinta imediata era ca nu prea aveam ce face.  (Conjunctural mi-am amintit de pisica vilei care avea acelasi nume ca si mine (pisica, nu vila).  Unul din baietii din echipa de bob, aflati in cantonament in vecinatate, nutrea zgomotoase sentimente la adresa mea pe care le exprima hartzuind pisica. …Uitasem aceasta secventa.:))   

Dupa vreo saptamana in care am facut cam tot ce puteam face in Sinaia, am stabilit cu prietena sa mergem prin Brasov.  In Brasov aveam ceva rude, asa ca am sunat-o pe mama sa iau adresa exacta si sa ma laude ca ma ingrijesc de relatiile cordiale cu neamurile. 

Pentru cei mai nou  nascuti precizez: nu existau telefoane mobile iar telefonul din vila cu securisti il foloseam doar pentru conversatii despre vreme si alte subiecte neutre.  Radioul si televiziunea erau ‘de stat’ si , chiar si asa, majoritatea camerelor de hotel nu aveau TV.  Eu si prietena eram cu totul rupte de realitatea celorlalti.  

Asadar, sun acasa si, in loc de laude, o aud cu perplexitate pe mama ca incearca sa ma convinga sa nu merg la Brasov. (?!! Cine s-o mai inteleaga?! EA imi zisese inainte sa plec: ‘poate reusesti in 2 saptamani sa gasesti cateva ore sa treci si pe la tanti Lia.’)  Ca si Scufita Rosie- nu ascult de mama, nici de ceilalti oameni din jurul nostru (parea o conspiratie generalizata- cu totii se preocupau total de vizita noastra la Brasov).

Plecam si, in trenul spre Brasov, aflam de la singurul calator care mai era in compartiment cu noi ca regimul politic era contestat public in mai multe orase din tara (printre care si Brasovul).  Am abandonat partea turistica, am vizitat rudele mele si am ascultat inca o data aceleasi povesti despre revolutia inceputa (nu era inca categorisita drept revolutie),  fara sa le pot cuprinde insa si fara sa-mi vina sa cred ca e adevarat (desi.. pe strazi, afara de eventuale uniforme militare, nu prea vedeai pe nimeni, iar pe sus treceau costant elicoptere).   

Ne-am intors la Sinaia si la putin timp dupa am fost convocate de un binevoitor intr-o camera cu televizor.  ‘In direct’ era …revolutia.  Am privit siderata, am auzit ‘de la televizor’ ca murisera oameni peste tot (un prieten de-al meu facea armata la Timisoara si, in contextul acela melodramatic, incepusem sa am mustrari de constiinta ca nu ma purtasem cu el mai frumos ‘ultima data’); am mai auzit si cartierul meu mentionat printre acelea in care se ‘tragea’… voiam sa plec atunci acasa… am inceput sa plang (nu mai stiu daca de fericire sau din grija pentru multii mei prieteni din Bucuresti, aflati la varsta la care ziceau aia de la televizor ca erau majoritatea mortilor). 

Asa.  Imi curgeau constiincioase lacrimile pe obraz.  Unul din domnii securisti care urmareau alaturi de mine circul de la tv, m-a luat de dupa umeri si mi-a zis protector: -          Irina, nu ma intereseaza pe mine cine e tactu… dar o sa fie bine, stai linistita. In prima clipa n-am inteles ce zice, in clipa doi am avut si eu (in sfarsit) revelatia ‘ma aflu printre dusmanii poporului’!…. si … si m-am simtit de nimeni inteleasa (asta a determinat suplimentarea numarului de lacrimi). Am vrut sa plec imediat acasa (‘vino-ti in fire, aici e mai sigur ca oriunde’) dar trenurile erau oprite.  A invins revolutia, am inceput si eu sa ma invat cu gandul ca totul e altfel, au repornit trenurile si am ajuns cu bine acasa.  Ce-am facut la revolutie? Nimic, ca s-a intamplat in absenta mea. PS: am senzatia ca am ratat si momentul lepsei ca acum deja s-au linistit la tv emisiunile ’revolutia 89- daca doriti sa revedeti’ … asa ca o dau mai departe 4mallului (care pare ca vrea sa scrie dar are nevoie de un pretext ca s-o si faca).