avizier personal

Am citit cu ceva vreme in urma un comentariu de-al lui jaunetom care exprima eficient niste ganduri incipiente pe care eu le aveam asa, tulburi, despre rostul bloggingului.  Era ceva de genul bloggingul=exorcism+exhibitionism+timp liber.  (Bine, el zisese mai frumos dar nu mai pot gasi comentariul initial din cauza ca fusese postat pe blogul lui yanush; care yahush a tot sters/schimbat locul unor articole si aferentelor comentarii).

Sa revin.  Nu stiu altii cum sunt, dar eu mi-am inceput blogul cam din acest motiv: din cauza unor ganduri/stari/’opinii’ pentru exorcizarea carora aveam nevoie si de public.  Si asta dupa ce anterior incercasem doar sporadic sa-mi exprim virtual puncte de vedere, pe unde ma lasau altii.

In aceste conditii, cand am inceput blogul:

- ma asteptam ca lipsa timpului, lipsa deadline-urilor* impuse din exterior, lenea si plictiseala sa fie pretextele din cauza carora as fi ajuns la concluzia ca exorcizarea asta nu merita efortul.

- ma gandeam si ca e posibil sa raman curand fara subiecte

- credeam ca, din motivele de mai sus + oricare altele, o sa abandonez blogul dupa primele posturi

- mai credeam ca voi ramane rece la parerea cititorilor (ma refer la parerea cititorului in privinta subiectelor de abordat in blogul ‘meu’; altfel, comentariul cititorului il astept si citesc/ascult cu atentie).

Am inceput sa scriu. Am descoperit ca subiectele par sa fie nelimitate. Am continuat sa scriu (spre mirarea mea), chiar cand n-am avut timp sau cand am trecut prin perioade de covarsitoare lene.  Mai mult decat atat. De unde imi propusesem sa scriu lucrurile cum imi vin, chiar daca asa n-ar fi fost clare pentru oricine, m-am trezit cenzurand fragmente prea ermetice pentru ne-prieteni sau glume care ar fi avut sens doar pentru mine si un cerc restrans de cunoscatori.  S-a intamplat chiar ca, la inceputurile blogului, sa renunt sa postez o serie de articole care ar fi putut fi interpretate drept feministe (nu voiam sa fie catalogat drept blog tematic).

Si, in mod cu totul si cu totul neasteptat, principala problema a fost generata de eterogenitatea subiectelor care-si cer de la mine exorcizarea.  Ma bantuie mici fragmente pe tema ‘ce caut eu in viata mea?’, drepturile omului (cu toate variatiile posibile), stari personale pe care incerc sa le prind, situatii paradoxale din viata omului de rand, intimidante chestiuni metafizice, unele din cartile pe care le citesc, initiative de protest/sprjin ale altora …  Adica multe lucruri care n-au legatura intre ele.  Pe multe n-am apucat sa le scriu.  Pe altele le-am scris insa.  Si de aici a venit si problema pentru care nu eram pregatita sufleteste.  Cititorii mei, despre care ziceam ca n-au caderea sa influenteze subiectele blogului meu, s-au apucat sa se exprime (nu neaparat pe blog):

- de ce nu mai scrii d-alea de ras?/daca mai scrii d-astea scarboase nu mai intru la tine pe blog (e vorba despre acelasi post:))

- ala cu nimic despre tine e suupeerb/nu inteleg nimic, ce te-a apucat? (tot despre acelasi post)

Unii vor posturi personale, altii vor posturi din marea si generoasa tema ‘sa luptam cu morile de vant’.  Si m-am trezit gandindu-ma la un moment dat ‘sa-mi fac’ 2 bloguri: unul mai aproape de jobul meu si altul mai aproape de mine.  Am renuntat la gand. Poate mai incolo.  Dar… a trebuit sa recunosc ca nu-s imuna la parerea cititorului.  Dimpotriva. 

Nu jubilati insa, ca n-ati invins :)  Chiar daca am (micutze dar reale) mustrari de contiinta fata de cei care ar prefera sa vada un singur stil de articole pe blogul meu, ramane cum am stabilit la inceput: eu hotarasc subiectele, iar subiectele raman tot asa… brambura:).

Concluzia e insa ca m-am contaminat.  Interpretez ce mi se intampla din perspectiva ‘e de blog sau nu?’ imi duc unele ganduri fata de situatii paradoxale pana la capat (tot in incercarea de a le descoperi potentialul pentru blog) si imi incep ziua verificand statisticile proprii si citind blogurile altora.

*medeea, iarta-ma pentru barbarism :). Puteam zice termen limita/ termen de predare, recunosc.